Medicină informativă

 

• Prevenirea (profilaxia) şi vindecarea bolilor reprezintă raţiunea practicii medicale, în atenţia căreia trebuie să stea cu deosebire, primul factor al aceste enunţări. Problema este complexă şi dificilă, deoarece modificările mediului, utilizarea abuzivă a substanţelor antimicrobiene, introducerea unor noi medicamente în terapeutică, creşterea numerică a populaţiei şi suprasolicitările variate, reprezintă factori care conduc la apariţia unei noi patologii infecţioase. Astfel frecvenţa unor boli infecţioase specifice a scăzut, dar numărul total de infecţii a crescut. La aceasta au contribuit unele practici spitaliceşti, efectuate uneori abuziv (sondaje, cateterisme, intubaţii, transfuzii, epurări extrarenale), unele tratamente (corticoterapia, imunosupresivele, antibioterapia), ca şi igiena defectuoasă din unele spitale, inclusiv a unor săli de operaţie şi servicii de terapie intensivă. Uneori, bolnavii se pot infecta cu proprii lor germeni. S-a schimbat chiar caracterul bolilor, aspectul lor clinic, boli grave transformându-se în boli benigne, boli acute în boli cu evoluţie subacută. Sunt preponderente infecţiile mascate, latente, chiar cronice. Patologia actuală - pe lângă bolile degenerative, tumorale şi traumatisme - este dominată de o nouă patologie infecţioasă. De aceea, evaluarea corectă a stării bolnavilor, folosirea raţională a mijloacelor terapeutice, au devenit o necesitate. Riscul evoluţiei spontane şi al terapiei instituite, trebuie cântărit la fiecare caz. în acest sens dăm câteva exemple: administrarea de rutină a asocierii penicilină-streptomicină în pneumopatii, a vitaminei BI2 în anemii, a antibioticelor în stările febrile, poate întârzia momentul depistării unei tuberculoze pulmonare, a unei anemii pernicioase, a unei endocardite lente. Adeseori, în boli uşoare, expectativa este preferabilă, după cum tratamentul simptomatic este indicat în bolile cu suferinţe subiective. Tratamentul antiinfecţios cu antibiotice sau chimioterapice este recomandabil numai în bolile în care a fost identificat agentul patogen sensibil la acestea, ceea ce presupune precizarea cel puţin a diagnosticului de afecţiune, dacă cel etiologic nu este posibil. Trebuie combătută cu orice preţ utilizarea abuzivă a antibioticelor, deoarece există şi alte mijloace terapeutice care, chiar singure, pot vindeca boala, fără riscurile antibioterapiei. Astfel, repausul, uneori fără alte tratamente, poate asigura vindecarea (în pat, nu pe pat). Asanarea şi drenarea focarelor infecţioase accesibile (abcese, furuncule, flegmoane, empieme etc.), constituie o altă terapeutică indispensabilă. (Bisturiul este cel mai eficace antibiotic.) Aceste manopere trebuie făcute cu respectarea strictă a regulilor de asepsie. Mijloacele terapeutice simptomatice şi patogenice (antitermice, antiinflamatorii, antialergice, antiseptice, sedative, tonicardiace, vasoconstrictoare sau vasodilatatoare, bronhodilatatoare, expectorante, hemostatice, anticoagulante etc.) îşi păstrează întreaga importanţă.

• O terapeutică cu două tăişuri este corticoterapia; utilizată abuxiv, poate compromite bunele rezultate, soldându-se cu accidente: hemoragii, ulceraţii, perforaţii digestive, pancreatite acute, infecţii, mascarea semnelor clinice ale unor boli prin efecte, antiinflamator, antitermic şi antitalergic. Corticoterapia este contraindicată în ulcerul gastric şi duodenal, în insuficienţa renală şi cardiacă, în hipertensiunea arterială şi diabet, în infecţiile acute bacteriene, micotice, parazitare şi virotice, în infecţiile latente, pe care le poate reactiva. Este indicată în insuficienţa suprarenală, stări hiperalergice (boli cu substrat imunologic, prin autoanticorpi, de colagen), colapsul circulator, boli hiperergice (serozite tuberculoase, reumatismul articular acut), boli imunologice. Măsuri de precauţie indispensabile în corticoterapie: tratament antiacid de protecţie gastrică, tratament antiin-fecţios de protecţie în infecţiile concomitente cunoscute - dar nu faţă de o suprainfecţie - administrarea eventuală de testosteron, clorură de potasiu, dietă hiposodată.

 

• Perfuzia venoasa. Unele medicamente trebuie administrate in perfuzie venoasa lenta (picatura cu picatura, 3 - 4 ore de exemplu), de unde si necesitatea de a lasa acul mai multe ore in vena. Se va avea grija ca acul sa aiba un calibru suficient, pentru a se evita coagularea in ac. Dupa introducerea acului in vena, se racordeaza flaconul de perfuzie la ac printr-un tub de cauciuc. Tubul de perfuzie are intercalat un tub de sticla, pentru a putea controla daca scurgerea este continua si daca nu trec si bule de aer.Dupa ce s-a verificat daca perfuzia lichidului decurge fara obstacol, sora va fixa cu benzi de leucoplast pavilionul acului si portiunea imediat vecina a tubului de tegumente ale bolnavului, pentru a impiedica deplasarea acului. Viteza de scurgere se asigura ridicand rezervorul la o inaltime de 0,5 - 1 m, prin fixarea unei pense pe tub.

• Punctiile seroaselor. Punctia unei seroase poate fi:

- exploratoare: se punctioneaza in vederea unei analize chimice si bacteriologice (scop diagnostic);
- evacuatoare: se evacueaza colectia lichidiana in scop terapeutic.           Dupa aspect colectiile lichidiene aparute in diferite seroase pot fi:
-seroase, sero-fibrinoase (alb-galbui), purulente, hemoragice.
          Dupa origine se deosebesc:- transsudatul (origine mecanica), sarac in proteine;
- exsudatul (origine inflamatorie), bogat in proteine.
Reactia Rivalta, care se poate efectua si la patul bolnavului, permite rapid aprecierea concentratiei in proteine (fibrina) a unei colectii lichidiene. Reactia este pozitiva cand, in urma introducerii unei picaturi din lichidul de cercetat intr-un pahar conic, care contine 100 ml apa acidulata cu acid acetic glacial, apare un nor alb, comparabil cu fumul de tigara.
Reactia Rivalta permite diferentierea exsudatului pleural, pericardic, ascitic (reactie pozitiva) de transsudat (reactie negativa).

• Punctia pleurala sau toracocentezase face de obicei in scop diagnostic (ex­ploratoare), dar si in scop terapeutic (evacuatoare). Punctia exploratoare este ne­cesara in fata oricarui sindrom pleuretic, deoarece precizeaza existenta si natura lichidului. Se pregateste bolnavul, care va fi informat asupra importantei si lipsei de pericol a acestei manevre, administrandu-i inaintea punctiei un sedativ. Bolnavul este asezat in pozitie sezanda, usor aplecat inainte, cu toracele descoperit, cu mana de partea care urmeaza a fi punctionata, ridicata si dusa peste cap. Se punctioneaza cu un ac lung de 8 -10 cm, de obicei pe linia axilara posterioara, in spatiul intercostal VI - VIII, in plina matitate, strict razant cu marginea superioara a coastei, pentru protectia pachetului vasculonervos, care trece pe sub marginea inferioara a acestuia. Regiunea si mainile celui care executa punctia, vor fi bine iodate. Se aspira cu o seringa etansa. Asistenta medicala trebuie sa linisteasca si sa pregateasca bolnavul, sa-i asigure pozitia adecvata, sa prezinte toate materialele necesare, sa supravegheze reactiile bolnavului si sa asigure transportul produsului prelevat. Punctia poate fi negativa cand lichidul este absent sau cand acul este nepermeabil, prea scurt (nu ajunge in cavitatea pleurala) sau a patruns intr-un tesut dur, scleros. Punctia pozitiva confirma prezenta, aspectul (sero-fibrinos, hemoragie, purulent), natura lichidului (exsudat sau transsudat). Lichidul prelevat va fi repartizat in trei tuburi: unul perfect steril, pentru examene bacteriologice; unul continand un anticoagulant, pentru examenul citologic, ultimul pentru examenul chimic. Accidentele si incidentele toracocentezei sunt:

- lezarea periostului sau al nervului intercostal: apare o durere vie;
- lezarea vaselor intercostale: apare sange in seringa si o echimoza la locul punctiei;
- punctionarea plamanului, exprimata prin aparitia in seringa a unei mici can­titati de lichid rosiatic, aerat, urmata de o tuse usoara si spute hemoptoice;
- pneumotorax, prin patrunderea aerului in cavitatea pleurala;
- embolie gazoasa si soc pleural, datorita reactivitatii exagerate a zonelor reflexogene pleurale.
Punctia evacuatoare este indispensabila in colectiile lichidiene abundente. Tehnica este aceeasi ca pentru punctia exploratoare. Nu se evacueaza mai mult de 500 ml lichid.

• Punctia pehcardului. De obicei se practica punctia exploratoare. Punctia eva­cuatoare nu este necesara decat in unele pericardite tuberculoase. Bolnavul va fi linistit, administrandu-i-se un sedativ, anestezie locala sau chiar morfina, dupa caz si numai de catre medic.Se foloseste o seringa perfect etansa, cu un ac lung, de tipul celui utilizat pentru injecti i.m. Locul de electie este spatiul al V-lea intercostal stang, la 3 cm de marginea stanga a sternului. Se patrunde cu acul razant cu marginea superioara a celei de-a 6-a coaste, vizand coloana vertebrala, mergand in profunzime 5 - 6 cm. Punctia trebuie sa fie lenta, supravegand pulsul bolnavului. Se pot evacua 100 - 200 - 300 ml.Asistenta medicala are acelasi rol ca si in tehnica precedenta (punctia pleurala). Accidentele sunt exceptionale, daca se iau precautiile necesare. Daca nu se respecta indicatiile, pot aparea hemoragii prin atingerea vaselor mamare, infectii pleurale, hemoragie prin ranirea cordului, moarte subita pe cale reflexa.

• Punctia ascitei. Ascita este o colectie lichidiana in cavitatea peritoneala. Punctia poate fi exploratoare sau evacuatoare. Punctia exploratoare permite sa se precizeze aspectul si natura lichidului. Bolnavul este asezat in decubit lateral stang, sedat si dupa dezinfectarea pielii cu alcool iodat, se patrunde cu acul montat la seringa, perpendicular pe piele, in fosa iliaca stanga. Se recolteaza suficient lichid de ascita, pentru efectuarea analizelor bacteriologice, citologice si chimice. Punctia evacuatoare este indispensabila in ascitele foarte abundente, care nu regreseaza sub influenta tratamentului.Bolnavul, asezat in decubit lateral stang, va fi punctionat cu un ac gros sau cu un trocar in fosa iliaca stanga, de preferinta dimineata pe nemancate. Se evacueaza cantitatea de lichid dorita, intr-un ritm de 1 litru la cinci minute, fara a se urmari evacuarea ascitei in totalitate, pentru a se evita decompresiunea brusca. Cand operatia de evacuare este terminata, se retrage trocarul, se obtureaza orificiul cu colodiu sau cu un tampon steril bine aplicat si mentinut cu leucoplast si se executa un bandaj ii abdominal strans, pentru a realiza un tamponament compresiv. Asistenta medicala are un rol important, ea trebuind sa pregateasca si sa sedeze bolnavul, sa asigure golirea vezicii, sa pregateasca locul interventiei (asepsie, pozitia bolnavului etc),sa-1 ajute pe medic in timpul punctiei, sa supravegheze bolnavul dupa punctie (facies,puls, T.A. etc).Eventuale accidente: inteparea intestinului sau a unui vas din perete, scurgerea continua a serozitatii prin orificiul de punctie, colaps, hemoragii, ictere (de obicei accidente ale bolii de fond - ciroza hepatica), infectarea lichidului de ascita.

• Punctia lichidului orahidian sau rahicenteza. Lichidul cefalorahidian se extrage urmarind scopuri: diagnostice (precizarea aspectului, a tensiunii lichidului cefalorahidian, examene chimice, citologice sau introducerea unor substante radioopace); terapeutice (evacuarea lichidului cefalorahidian in compresiuni me­dulare), introducerea unor medicamente (antibiotice, sulfamide), introducerea unor substante analgezice sau anestezice pentru rahianestezie, prim timp pentru o encefalografie gazoasa etc.Contraindicatiile rahicentezei sunt: deformari ale coloanei vertebrale (cifoza, lordoza etc), morbul Pott (pericol de difuzare a infectiei tuberculoase in meninge), tumori cerebrale.Punctia poate fi lombara - cel mai frecvent - sau suboccipitala.

• Reactiile la tuberculina. Exista trei tehnici: cutireactia, intradermoreactia si percutireactia. In mod obisnuit se foloseste intradermoreactia.

• Cutireactia. intre degetele mainii stangi se intinde pielea regiunii deltoidiene, se dezinfecteaza si cu un vaccinostil steril se practica aproape de umar o prima scarificare orizontala, lunga de aproximativ 5 mm. Aceasta va servi drept martor. Pe fata externa a aceluiasi brat, 5 cm mai jos, se depune pe piele o picatura de tuberculina. Peste aceasta, se practica o a doua scarificare, cu un alt vaccinostil steril, paralela cu prima si lunga tot de 5 cm. Cu vaccinostilul se amesteca tuber­culina cu serozitatea care apare. Se asteapta si se acopera apoi cu o mica compresa sterila, care se indeparteaza dupa 24 de ore.Citirea se face in a 3-a zi (72 de ore). Raspunsul pozitiv consta in aparitia unei induratii papuloase palpabile, care in raspunsurile intens-pozitive apare sub forma unei infiltratii intinse (peste 10 mm), rosie la periferie; uneori apar flictene.

• Intradermoreactia este cea mai utilizata reactie la tuberculina si consta in injectarea in grosimea dermului, a unei cantitati dozate de tuberculina. in tara noastra se utilizeaza tuberculina purificata „P.P.D. I.C.65". Se folosesc o seringa de 1 ml etansa, cu 10 diviziuni si ace de 1 cm, cu bizou scurt, adaptate perfect la seringa.Se injecteaza strict intradermic 0,1 ml in treimea mijlocie a fetei anterioare a antebratului, dezinfectata in prealabil cu alcool. Daca inocularea este prea profunda, poate masca o eventuala reactie pozitiva. Daca in momentul introducerii tuberculinei apare o bula alba de edem, cu un diametru de aproximativ 5 mm, care persista circa 10 minute, inocularea a fost facuta corect. Dupa 72 de ore se citeste reactia, notandu-se in milimetri dimensiunea diametrului, ca si aspectul (flictena, ulceratie, necroza). Reactia se considera pozitiva daca la locul inocularii a aparut o infiltratie cu un diametru de minimum 9 mm.

• Reactia transcutana. Se foloseste o pomada compusa din parti egale de tuberculina bruta si lanolina. Se frictioneaza timp de un minut cu aceasta pomada o suprafata cu un diametru de 5 cm, sub clavicula. Daca reactia este pozitiva, doua zile mai tarziu apar numeroase papule rosii, mici, usor pruriginoase.

 

Infectii locale colectate (abcese, flegmoane, empieme). inainte de colectare se recomanda comprese umede, antalgice, antiinflamatorii minore (nu fenilbutazona si corticoizi!). Antibioticele sunt uneori inutile, chiar periculoase, deoarece, sub o aparenta vindecare, infectia persista. Agentul patogen trebuie izolat din focarul septic - uneori din sange (hemocultura) alteori din urina (urocultura). in unele cazuri localizarea infectiei sugereaza germenul: abcesele dentare - Str. viridans, stafilococi anaerobi; limfangitele - streptococ beta-hemolitic; abcesul de prostata - colibacil, gonococ, enterococ, proteus, piocianic. In infectiile colectate, evacuarea si drenarea puroiului sunt obligatorii. in infectiile dentare, alaturi de tratamentul local, se administreaza antibiotice active asupra germenilor de supuratie si anaerobi(peniciline, oxacilina, ampicilina, eritromicina), cefaloridina. In infectiile streptococice penicilina este antibioticul de electie, in cele stafilococice este necesara antibiograma.
Infectiile genitale (anexite, metrite, perimetrite, pelviperitonite, infectii puerperale) sunt provocate de streptococ, stafilococ - adesea de spital, colibacil, ente­rococ, bacterii anaerobe, proteus, piocianic etc. Alegerea antibioticului trebuie facuta in functie de germen (daca poate fi izolat). Avortul incomplet, chiar daca nu se ivesc semnele infectiei, trebuie tratat ca un avort septic. Infectiile puerperale sunt frecvent provocate de stafilococi rezistenti la antibiotice, anaerobi, bacili gram negativi. Simptomatologia este stearsa, uneori ignorata de bolnava, debutul fiind prin septicemie. De aceea, in starile septice la femei este obligatoriu si examenul genital. In infectiile cu stafilococ de spital (rezistent) sunt indicate doze mari de oxacilina in asociere cu penicilina, streptomicina, kanamicina sulfat sau gentamicina.
Infectia urinara (I.U.) este astazi una dintre cele mai frecvente. Cauzele sunt numeroase, dar la femei in principal domina cistita cronica, la barbati prostatita cronica si, la ambele sexe, litiaza urinara, mai ales litiaza infectata cu proteus. Diagnosticul este clinic, dar mai ales bacteriologic, leucocituria peste 5 000 de elemente/mm³/min. (proba Addis-Hamburger) si bacteriuria peste 100 000/ml (proba Kass) certificand infectia urinara. In cazul identificarii unor germeni patogeni, antibiograma este obligatorie. Se prescriu antibiotice care se elimina in forma activa prin urina, fiind excluse deci cloramfemicolul, novobiocinul (Nivecin) etc. Se tine seama si de pH. La un pH acid sunt active penicilinele naturale si semisintetice, acidul nalidixic (Negram) si nitrofurantoina; pH-ul alcalin sporeste eficacitatea kanamicinei sulfat si a gentamicinei. Eritromicina este activa la pH cu o valoare ce depaseste cifra 8. In infectia urinara acuta domina B. coli, Proteus, enterococul, rar stafilococul; in cea cronica, Proteus, Klebsiella, piocianicul. Ca masuri generale se recomanda: consumarea frecventa si din abundenta a lichidelor, golirea completa a vezicii dupa fiecare mictiune, igiena perineala stricta, tratarea vulvovaginitelor (in cazul femeilor), a constipatiei si cauzelor favorizante (diabet etc).
In formele grave se administreaza antibiotice majore: ampicilina, cefalexina, gentamicina, colistina, kanamicina sulfat.In formele mai putin grave: sulfamide (neoxazol, sulfametin, nitrofurantoin, acid mandelic, cicloserina, urovalidon, cotrimoxazol, acid nalidixic). Se recomanda asocierile sinergice: ampicilina + kanamicina sulfat, ampicilina + gentamicina, combinatii de sulfamide sau cotrimoxazol. Nu se prescriu penicilinele si sulfamidele la alergici; streptomicina, kanamicina sulfat, gentamicina, sulfamidele, Septrinul, nitrofurantoinul - la gravide, in insuficienta renala antibioticele se pot cumula, crescandu-si toxicitatea. Este necesara evaluarea insuficientei renale prin clearance-ul la creatinina. Se prefera antibiotice netoxice: oxacilina, cefalotina, rifampicina. Fiecare germen are o sensibilitate caracteristica fata de anumite antibiotice. Astfel, enterococul este sensibil la ampicilina si la asocierea penicilina-streptomicina; Proteus-ul la ampicilina, cotrimoxazol, Klebsiella - la gentamicina sau colistina; piocianicul - la gentamicina, colimicin, carbenicilina. In pielonefrita acuta se incepe tratamentul cu kanamicina sulfat (6 zile, 1 g/zi), urmata de ampicilina (14 zile, 1,5-2 g/zi) si in continuare, cu
acid mandelic, nitrofurantoin, sulfametin, neoxazol (Sulfizol), dupa caz. Pentru a nu pierde momentul interventiei, in puseul acut sever se fac toate examenele, se hidrateaza abundent bolnavul, se impune repausul la pat si se administreaza Sulfametin sau cotrimoxazol. Daca infectia persista, dupa 48 de ore se administreaza
antibioticul eficace stabilit de antibiograma, acidifiindu-se urina. Tratamentul de durata poate fi continuu timp de 1 - 3 luni (nitrofurantoin, 50 - 100 mg/zi; acid nalidixic (Negram), 0,5 - 1 g/zi; sulfamide, 0,5 - 1 g/zi sau discontinuu (10 - 20 de zile pe luna), alternand 1-2 produse si acidifiind urina cu Metenamin, Hexamin)
sau acid mandelic. Totusi, de multe ori, antibioticele nu pot inlocui unele chimioterapice: acid nalidixic (Negram), nitrofurantoin, sulfamide, cotrimoxazol.
Infectii digestive (gastrite acute, gastroenterite, colite, enterocolite, diaree acuta, dizenterie). In majoritatea infectiilor digestive, cu exceptia celor specifice, sunt suficiente regimul alimentar, rehidratarea orala sau intfavenoasa, terapia simptomatica asociata cu antiseptice intestinale: Saprosan, Mexaform, Intestopan.
De regula antibioticele nu sunt necesare. Cauzele sunt numeroase: excese alimentare, cauze alergice, diskinezii, tulburari secretorii, intoleranta alimentara, infectii sau toxiinfectii alimentare (salmonele, stafilococi, streptococi, proteus, piocianic, coli, anaerobi, enterococ etc). Cand sunt necesare antibioticele, se recomanda acelea care se concentreaza in lumenul intestinal: streptomicina, neomicina, colistina, sulfamide insolubile (salazopirina). In enteritele stafilococice (comune, dar grave), care apar dupa tratamente mai indelungate cu antibiotice (scaune apoase, frecvente, de tip holeriform, fenomene toxice, colaps uneori) se administreaza oxacilina, cloxacilina, eritromicina, rifampicina, kanamicina sulfat.In aceste cazuri masurile importante constau in sterilizarea purtatorilor sanatosi si evitarea abuzului de antibiotice. In formele clinice grave se aplica metoda triplei asocieri in doze mari: penicilina, oxacilina, kanamicina sulfat. In dizenteria bacilara, pe langa repaus, regim si tratament simptomatic, este necesara administrarea unor antibiotice sau chimioterapice pe perioade scurte: tetraciclina 2 g - 3-4 zile; cloramfenicol 2 g/zi (rezervat numai cazurilor de exceptie); de asemenea sunt recomandate antiseptice intestinale (cu acelasi procent de bune rezultate): Saprosan sau Intestopan -12 tablete in prima zi si 8 in urmatoarele 2 - 3 zile; Mexaform in doze pe jumatate; in formele rebele, asocierea de streptomicina sau neomicina cu tetraciclina si o sulfamida.
Abuzul de antibiotice poate provoca si enterite cu Candida albicans. In febra tifoida sunt eficiente cloramfenicolul, ampicilina sau Septrinul. In holera se recomanda, in principal, reechilibrarea masiva hidroelectrolitica si secundar, administrarea de tetraciclina, cloramfenicol, cotrimoxazol. In dizenteria amibiana se administreaza derivati de chinoleina (Mexaform, Vioform), metronidazol, tetraciclina.
Nu intotdeauna este posibila antibiograma. In aceste cazuri rationamentul clinic este decisiv. Astfel, in fata unui bolnav care a mancat in ajun prajituri cu crema si care prezinta colici abdominale, varsaturi, scaune lichide abundente, verzui, putem banui o salmoneloza sau o stafilococie. Alaturi de regim si rehidratare, sunt utile antisepticele intestinale. La un bolnav cu scaune lichide, cu stare generala buna si afebril, se recomanda regim, repaus, Tratament simptomatic, eventual antiseptice intestinale. In concluzie, abuzul de antibiotice trebuie proscris, acestea fiind rezervate numai cazurilor total justificate.
Infectii acute ale cailor respiratorii. Majoritatea acestora sunt de origine virala, deci antibioticele sunt inutile, chiar daunatoare, administrarea acestora favorizand selectionarea unor germeni rezistenti, combaterea suprainfectiei bacteriene cu tetraciclina, ampicilina, cotrimoxazol nu este necesara, decat in situatii cu totul deosebite.
Infectiile micotice (candidozele) apar la bolnavii tarati si la cei tratati cu anti­biotice cu spectru larg si beneficiaza de spalaturi cu solutii slabe de bicarbonat, aplicatii locale de stamicin (drajeurile nu pot fi active decat in candidoza intes­tinala), de derivati de oxichinoleina (Saprosan, Intestopan) sau atingeri locale cu amfotericina B.
Infectia carbunoasa (antraxul): Tratamentul de electie este cel cu penicilina(1 600 000 - 3 000 000 u.i); serul anticarbunos este inutil si depasit.
Infectia gonococica raspunde fa tratamentul cu penicilina, eritromicina, rifampicina, streptomicina sau tetraciclina. In gonocociile acute se aplica, uneori, tratamentul de soc ultrascurt: bolnavul ingereaza in fata medicului, in cateva minute, 1 g tetraciclina sau 1 - 2 g rifampicina, sau 1,5 - 2 g eritromicina. Penicilina poate masca, uneori, o eventuala infectie luetica concomitenta.
Actinomicoza beneficiaza de interventia chirurgicala si de terapia cu antifungice, penicilina sau cotrimoxazol.
Angine si amigdalite. Fara a fi obligatoriu, anginele rosii (eritematoase) sunt virotice, iar cele albe (pultacee), bacteriene. Bacteriile incriminate cel mai frecvent sunt: streptococul, stafilococul, pneumococul, bacili gram negati vi, anaerobii etc. In anginele virotice nu se recomanda antibiotice.In cele micotice se administreaza nistatin (stamicin), in pulbere fina sau suspensii, care se mentin un timp in gura. In anginele bolilor de sange (agranulocitoza, leucbze) cu suprainfectie bacteriana sunt obligatorii antibioticele (penicilina etc, dar nu cloramfenicol sau sulfamide). In angina difterica, alaturi de tratamentul specific, se administreaza eritromicina, ampicilina, cefaloridina sau tetraciclina. In angina fuzospirilara se recomanda penicilina V (tabletele se sug, fara a le sfarama sau zdrobi) sau penicilina G i.m.In angina streptococica penicilina constituie tratamentul de electie (penicilina G -1 000 000 u.i./zi in doze egale la 3 - 4 ore, timp de 10 -12 zile). Angina streptococica poate fi punctul de plecare al nefritei in focar, glomerulonefritei acute, reumatismul , articular acut. De aceea, profilaxia infectiilor strecptococice este obligatorie si se face tot cu penicilina:
benzatilpenicilina. 
Bronsite - bronhopneumonii - pneumonii. Bronsitele cronice se complica in timp
cu emfizem pulmonar, cord pulmonar cronic si astm bronsic. De aceea tratamentul infectiei trebuie corect instituit cu tetracicline, ampicilina sau cotrimoxazol. Limitarea la tratamentul pe timp indelungat, cu antibiotice si chimioterapice trebuie evitata. In bronhopneumonii germenii obisnuiti sunt: streptococul, pneumococul, stafilococul de spital, enterococul, colibacilul, hemofilul, proteusul, piocianicul, klebsiellele. In functie de antibiograma (este dificila izolarea germenului din sputa), se instituie tratamentul cu penicilina, ampicilina, cotrimoxazol etc. Nu se recomanda tratamentul de rutina cu streptomicina sau rifampicina, deoarece acestea pot masca o infectie tuberculoasa. Tratamentul pneumoniilor este similar. Daca nu se poate stabili diagnosticul etiologic, se instituie tratamentul cu tetraciclina, ampicilina, penicilina sau cotrimoxazol; in celelalte situatii, tratamentul trebuie sa tina seama de germenul caruia i se adreseaza. Pentru pneumococ si streptococ se recurge la penicilina G: 2 - 6 milioane u.i./zi, administrate la 4 - 6 ore, timp de 4 - 8 zile; la eritromicina, in caz de alergie la penicilina: 2 - 3 g repartizate in 4 prize, timp de 4 - 8 zile (sunt indicate aceleasi doze in cazul tetraciclinei); se mai recurge la cotrimoxazol: 4 comprimate/zi, timp de 4 - 8 zile; de asemenea, la sulfametinin cazul depistarii unui Haemophilus (hemofil, cum s-a transcris fonetic mai sus); ampicilina oral 2 - 4 g timp de 8 -10 zile, tetraciclina, cloramfenicol, eritromicina; pentru Klebsiella - streptomicina sau kanamicina sulfat 1 g/zi, gentamicina 150 mg/zi, timp de 10 - 12 zile, in cazul stafilococului - doze maxime de penicilina, eritromicina, meticilina, oxacilina, cefaloridina, administrate timp de 10 - 30 de zile; bacililor gram negativi le sunt destinate ampicilina, cefalosporina, streptomicina, kanamicina sulfat, gentamicina, polimixina, Septrinul, sulfisoxazolul, administrate pe o perioada de 8 - 30 de zile; pentru micoplasme - eritromicina, tetraciclina, in cazul febrei Q - tetracicline sau cloramfenicol; in ornitoza-psitacoza - tetraciclina, streptomicina, cotrimoxazol. Examenul radiologie precizeaza adeseori etiologia (tuberculoza pulmonara, pneumonie pneumococica, stafilococica, febra „Q", pneumopatia atipica primara, ornitoza, adenoviroza pulmonara); examenul sputei permite identificarea unei tuberculoze sau a unui neoplasm. Pneumoniile repetate, mai ales la nivelul aceluiasi segment, evoca un neoplasm, cele cu exsudat - o pneumonie bacteriana, iar cele interstitiale - o pneumonie nebacteriana (virotica, cu rickettsii sau cu micoplasme). Exista si forme mixte, in pneumoniile acute, in care etiologia nu se poate stabili, se poate incepe tratamentul cu tetracicline, active fata de majoritatea germenilor.
Bruceloza acuta beneficiaza de un tratament asociat: tetraciclina (2-3 g/zi) + streptomicina (2 g/zi timp de 7 zile, apoi 1 g timp de 10 - 20 de zile); la aceasta asociere se poate adauga eventual si cotrimoxazol (4 g/zi).
Colecistitele reclama, dupa caz, tratament chirurgical si medical antispastic si antiinfectios. Germenii cel mai frecvent intalniti sunt colibacilul, enterococul, klebsiellele, salmonelele, stafilococul, streptococul, piocianicul, iar antibioticele indicate: ampicilina, penicilina, eritromicina, novobiocina, tetraciclina, rifampicina. Administrarea prin intermediul sondei, direct in duoden, nu este superioara celei orale.
Endocarditele bacteriene. Tratamentul antibiotic este decisiv, daca este instituit precoce si adaptat la sensibilitatea germenului. Deoarece boala este grava si diagnosticul precizat de obicei tardiv, in toate valvulopatiile congenitale sau reumatismele insotite de stare subfebrila se vor face 4-6 hemoculturi in primele 24 - 48 de ore, pe medii diferite. Se asociaza penicilina G (4 - 8 milioane u.L/zi) cu 1 - 2 g streptomicina (4 prize), 1 g kanamicina sulfat sau 200 mg gentamicina. Calea de administrare este perfuzia i.v., continua sau mixta (2-3 perfuzii i.v., 3 injectii i.m. si 3 - 4 administrari orale/zi). Durata: minimum 6 saptamani. in caz de alergie la peniciline, se poate incerca desensi­bilizarea prudenta, acoperita cu corticoizi. Endocarditele cu streptococ beta-hemolitic necesita un tratament mai scurt, cele cu Str. viridans, unul mai prelungit. Formele cu enterococ sunt mai grave (necesita asocieri de ampicilina sau penicilina cu gentamicina, kanamicina sulfat sau streptomicina). Formele cu stafilococ penicilazo-pozitiv sunt mai grave ca cele penicilazo-negative si beneficiaza de oxacilina (6-8 g/24 de ore), meticilina (8-16 g/24 de ore), cefalosporina (4-6 g/24 de ore), fucidina, vancomicina sau rifampicina. Formele cu piocianic sunt foarte rezistente la tratament.
Erizipelul raspunde bine la sulfamide si in special la penicilina.
In febra recurenta, se administreaza penicilina.
Gripa nu beneficiaza de antibiotice si nici de Polidin, acestea putand fi chiar dauna­toare. Profilactic, se poate utiliza vaccinul antigripal sau Amantadina.
Lambliaza, se trateaza cu metronidazol (Flagyl) (500 -1 000 mg/24 de ore).
Lepra se trateaza cu sulfone, cotrimoxazol, Fanasil, streptomicina sau kanamicina sulfat.
Limfogranulomatoza inghinala benigna se trateaza cu sulfamide sau cu tetracicline.
Meningitele sunt boli grave produse de virusuri, fungi, leptospire, spirochete, bacterii si protozoare. Bacteriile frecvent incriminate sunt: meningococul, streptococul, stafilo­cocul, enterococul, hemofilul (Haemophilus), colibacilul, salmonelele, proteusul, piocia­nicul, bacilul Koch. Tratamentul este complex: sedative, rehidratare, combaterea socului si antibiotice. Data fiind gravitatea bolii, se instituie la inceput un tratament prezumptiv, continuandu-se chiar de a doua zi, pe baza examenelor de laborator. in meningitele cu meningococ, streptococ sau gonococ se administreaza timp de 5 - 10 zile penicilina, ampicilina, sau cotrimoxazol. in formele cu pneumococ sau enterococ - penicilina sau ampicilina in asociere cu cotrimoxazol si streptomicina sau kanamicina sulfat; hemofilul raspunde la ampicilina asociata cu streptomicina sau kanamicina sulfat; meningitele cu colibacil se trateaza cu ampicilina + streptomicina (kanamicina sulfat sau gentamicina); cele cu piocianic - cu asocierea de polimixina (Colistin), gentamicina sau carbenicilina + kanamicina sulfat; formele stafilococice raspund la asocierea penicilina+oxacilina+ kanamicina sulfat. Tratamentul dureaza 2 - 4 saptamani. Corticoterapia nu este indicata intotdeauna.
Ornitoza - boala asemanatoare psittacozei, cu tablou clinic gripal sau pneumonie -se trateaza cu tetraciclina sau eritromicina.
Otitele, mastoiditele si sinuzitele sunt provocate de streptococ, pneumococ, stafilococ, hemofil, colibacil, proteus sau piocianic si raspund la tratamentul cu penicilina, ampicilina si, mai rar, la streptomicina sau kanamicina sulfat (sunt ototoxice).
  Reumatismul articular acut - boala infecto-alergica, provocata de streptococul beta hemolitic  se trateaza cu acid acetilsalicilic sau aminofenazona, corticoizi si penicilina. Tratamentul profilactic se face cu Moldamin.
Rickettsiozele sunt boli provocate de diferite tipuri de rickettsii. R. pro wazekii pro­duce tifosul exantematic,. quintana - „febra de 5 zile", iar, burnetii - febra Q. Se trateaza cu 2 - 3 g/zi. tetraciclina si, mai rar, cloramfenicol. Deoarece unele tipuri de rickettsii persista latent in organism (R. quintana si R. burnetii), se recomanda trata­mentul profilactic cu tetraciclina.  
Salmonelozele sunt boli cu simptomatologie digestiva, cele mai cunoscute fiind febra tifoida si febrele paratifoide. Tratamentul consta in repaus, regim, reechilibrare, hidroelectrolitica si antibiotice (cloramfenicol, reprezinta tratamentul de electie, ampicilina, Septriha).
Scadatina: Tratamentul antimicrobian consta, ca si in cazul R.A.A. si al glome-rulonefritelor, in administrarea de penicilina.
Septicemiile sunt infectii generale grave, provocate de numerosi germeni: streptococ, stafilococ, enterococ, colibacil, piocianic, klebsiele, proteus etc. In cazul acestor grave infectii, se au in vedere asanarea portii de intrare in organism a infectiei (cutanata, dentara, amigdaliana, genitala, digestiva, traumatica), a focarelor septice si tratamentul antinfectios. Sunt necesare hemoculturi si uroculturi repetate. Daca germenul nu este identificat, se instituie un tratament masiv prelungit (15 - 20 de zile), intr-o tripla asociere: penicilina G (sau ampicilina) + meticilina (sau oxacilina) + kanamicina sulfat (sau gentamicina). Trebuie avut in vedere insa faptul ca neoplasmele si bolile de sistem pot sugera sau se pot complica cu o septicemie. Utilizarea corticoterapiei este contraindicata.
Stafdocociile reprezinta un grup de boli variate (piodermite, amigdalite, otite, mastoidite, abcese, flegmoane, metrite, flebite, infectii pulmonare, pleurezii purulente, osteomielite, enterite, endocardite, meningite, septicemii) provocate de diferite tipuri de stafi­lococ.In ultimul timp a crescut frecventa stafilococilor de spital, rezistenti la antibiotice. Pentru combaterea lor sunt necesare sterilizarea purtatorilor sanatosi (neomicina, bacitracina) si evitarea abuzului de antibiotice. In cazurile grave este utila tripla asociere: penicilina G + meticilina (sau oxacilina) + kanamicina sulfat. In infectiile cu stafilococ penicilazo-negativ sunt indicate penicilina G, ampicilina sau eritromicina, iar in cele  penicilazo-pozitive (mai severe) - oxacilina, meticilina, cloxacilina, cefaloridina, eritromicina, acidul fuccidic, vancomicina, novobiocina, rifampicina sau kanamicina sulfat, Infectiile stafilococice tratate timp indelungat cu antibiotice se pot solda cu suprainfectii cu selectarea unor germeni rezistenti.
Stieptocociile cele mai obisnuite sunt: anginele, otitele, sinuzitele, scarlatina, nefri­tele, R.A.A., bronhopneumoniile, limfangitele, abcesele si flegmoanele, endocarditele, meningitele, septicemiile. Infectiile cu streptococ beta-hemolitic raspund la penicilina G, ampicilina, cefaloridina, eritromicina, iar cele cu Str. viridans - la ampicilina, penicilina G, eritromicina, streptomicina, kanamicina sulfat.
Tetanosul reclama tratamentul cu diazepam (Valium) 5 mg/kilocorp (i.v., i.m. sau oral), antitoxina tetanica (100 - 200 000 u.) si eventual, penicilina.
Toxoplasmoza - boala provocata de un protozoar - se trateaza cu daraprim in asociere cu sulfametin sau cotrimoxazol.
Trahomul beneficiaza de tratamentul cu tetracicline, sulfamide si peniciline.
Tricomoniaza - boala provocata de un protozoar - raspunde la tratamentul cu metronidazol (Flagyl), administrat oral (in doze de 500 - 700 mg), timp de 15 - 20 de zile.
Tusea convulsiva - afectiune provocata de Haemophilus pertussis - necesita tratamentul cu tetracicline, cloramfenicol si eritromicina.  
Vaccina coweana se trateaza cu idoxuridina, iar variola - cu marboran.

 

• Colibacilul (Escherichia coli - familia Enterobacteriaceae): bacii gram negativ, suprofit normal al intestinului gros, responsabil de infecţii urinare, colecistite, angiocolecistite, uneori septicemii şi meningite, otite, bronhopneumonii, abcese pulmonare (rezistent la antibiotice). Antibiotice active: Colimicin (Colimycine), Polimixin B sulfat, Gentamycin, Kanamicină sulfat, Acid nalidixic, Septrin (Biseptol), Cloramfenicol, Penicilina G, Sulfatiazol, Nitrofurantoin, Ampicilina.

• Enterococul (Streptococcus faecalis): coc gram-pozitiv, aerob şi anaerob facultativ, saprofit în tubul digestiv. Când devine patogen, determină: angiocolicistite, pielite, pielonefrite, septicemii şi endocardite, rebele la tratament. Antibioticele utile: Ampicilina, Penicilina, Eritromicina, Rifampicina (asociată), Streptomicina, Kanamicina sulfat, Gentamicina.

• Haemophilus influenzae (bacilul Pfeiffer): bacii mic, gram-negativ, aerob şi anaerob facultativ, responsabil de infecţii acute ale căilor respiratorii, pneumonii, bronşite cronice, conjunctivite acute, meningite purulente, septicemii. Antibiotice active: Ampicilina, Cloramfenicol, Eritromicină, Tetraciclină.

• Klebsiella pneumoniae (pneumobacilul Friedlănder): bacii gram-negativ, imobil (seamănă cu Aerobacter, care însă e mobil), aerob şi anaerob facultativ, saprofit al căilor respiratorii. Când devine patogen, poate produce pneumonii grave, amigdalite, sinuzite, otite, meningite şi septicemii, infecţii biliare şi urinare. Antibiotice active: Gentamicina, Cefaloridina, Colimicina, Polimixina B sulfat, Kanamicina, Acid nalidixic, Septrin, Streptomicină.

• Leptospirozele: germeni spirilari, care produc boli febrile, deseori cu manifestări hepatice (icter), renale şi meningiene. Penicilinele şi tetraciclinele sunt uneori utile.

• Neisseriile (N. gonorrhoeae, N. meningitidis): gen de bacterii aerobe sau anaerobe, hemolitice sau nu - coci gram-negativi. Specia denumită gonococ (N. Gonorrhoeae) produce infecţii uretrale ascendente, uneori rebele la tratament. Ambele, dar mai ales meningococul (N. meningitidis) determină meningite şi mai rar septicemii. Sunt sensibile la peniciline, sulfamide, Septrin, Tetraciclină, Eritromicină.

• Piocianic (Pseudomonas aeruginosa): bacii gram-negativ, care poate înverzi mediul, saprofit intestinal. Devine patogen la bolnavi trataţi cu antibiotice, producând otite, infecţii puerperale, colecistite, angiocolfecistite, infecţii urinare, meningite, septicemii. Infecţiile sunt foarte grave şi rezistente. Se recomandă curăţirea repetată a regiunilor infectate cu nitrat de argint, Clorhexidin-spray etc. Antibiotice utile: Gentamicina, Polimixina B sulfat, Colimicina, Carbenicilina şi mai puţin Tetraciclină, Rifampicină, Sulfatiazol, Septrin, Acid nalidixic, Nitrofurantoin, mai ales asociate.

• Pneumococul (Diplococcus pneumoniae): coc gram-pozitiv, deseori saprofit al căilor respiratorii. Determină: amigdalite, conjunctivite, otite, sinuzite, pneumonie francă lobară, bronhopneumonii, septicemii, endocardite, meningite, abcese cerebrale. Antibiotice active: Penicilina, Ampicilina, Tetraciclină, Eritromicină.

• Pasteurella pestis este bacilul pestos. Antibiotice şi chimioterapice active: Streptomicină, tetracicline, sulfamide.

• Proteus: bacii gram-negativ, foarte răspândit în natură. Din lipsa concurenţei microbiene (ca şi piocianicul) poate invada unele mucoase şi poate produce: otite, faringite, sinuzite, bronhopneumonii, infecţii biliare şi urinare, peritonite, septicemii, meningite. Antibiotice active: Penicilină (Proteus mirabilis), sulfamide, Septrin, Acid nalidixic, Carbenicilina, Kanamicină sulfat, Gentamicina, Ampicilina, Cloramfenicol, Tetraciclină.

• Stafilococul: coc gram-pozitiv. Poate fi saprofit, potenţial patogen sau patogen. Purtătorii de stafilococ, perfect sănătoşi, se pot îmbolnăvi sau pot îmbolnăvi pe cei din jur, când se schimbă receptivitatea lor. Stafilococul determină: piodermite (furuncule, hidrosadenite), amigdalite, otite, sinuzite, abcese, flegmoane, furuncule antracoide, metrite, flebite, bronhopneumonii sau pneumonii cu abcese, emfizeme, pleurezii purulente, flegmoane perinefretice, osteomielite, enterite, endocardite, pericardite, meningite, septicemii. Toate stafilocociile pot evolua acut, supraacut, lent, insidios, cu reaprinderi. Tot mai frecvent apar infecţii cu stafilococ de spital, foarte rezistent la tratament. Antibiotice active în infecţiile cu stafilococ penicilinazo-negativ: Penicilină G, Ampicilina şi Eritromicină.In infecţiile cu stafilococ penicilinazo-pozitiv: Oxacilină, Meticilină, Cloxacilină, Cefaloridină, Eritromicină, Acid fusidic, Lincomicină, Pristinamicina, Vancomicina, Rifampicină, Kanamicină sulfat, Novobiocin (Nivecin).

• Streptococul: coc gram-pozitiv, care determină: angine, otite, sinuzite, scarlatina, bronhopneumonii, limfangite, adenite, adenoflegmoane, erizipel, abcese şi flegmoane, artrite, meningite, septicemii, R.A.A. (streptococul p-hemolitic). Antibiotice active în infecţiile cu streptococ : Penicilina G, Ampicilina, Cefaloridină, Eritromicină.In infecţiile cu streptococ beta-hemolitic: Ampicilina, Penicilină G, Eritromicină, Streptomicină, Kanamicină sulfat.

 

• Tratamentul poate fi curativ sau paleativ.

• Tratamentul curativ permite în unele cazuri, chiar vindecare definitivă.

• Exereza chirurgicală este singura metodă realmente eficace, dar nu totdeauna posibilă, din cauza metastazelor, a adenopatiilor, a volumului sau a aderenţelor tumorii.

• Radiaţiile (radioterapie, cobaltoterapie, substanţe radioactive etc.) pot vindeca anumite cazuri de tumori, dar sunt contraindicate în altele, ca de exemplu în epitelioamele digestive, unde nu au acţiune favorabilă. Radiaţiile sunt totdeauna periculoase pentru organism, în special pentru măduva osoasă, fapt pentru care în timpul utilizării lor este necesar controlul periodic prin hemogramă.

• Sunt considerate ca o contraindicaţie pentru radiaţii: o anemie sub 3 milioane de elemente, o leucopenie sub 4 000 şi o trombopenie sub 150 000. Corticoterapia şi perfuziile sanguine sunt uneori utile, permiţând bolnavului să suporte mai bine radiaţiile.

• Tratamentele paleative. Chimioterapia, hormonoterapia şi antaigicele pot fi utile uneori la începutul bolii, chiar în cazuri inoperabile, cu adenopatii, metastaze etc.

• Chimioterapia foloseşte o serie de substanţe capabile să împiedice creşterea şi extinderea tumorilor maligne, ele putând prelungi viaţa şi ameliora temporar starea bolnavului. După un timp, toate aceste substanţe dezvoltă rezistenţă, devenind inactive. Dintre chimioterapice, antimitoticele şi antimetaboliţii sunt cele mai întrebuinţate.

• Antimitoticele acţionează asupra celulelor în diviziune, în mitoză. Dintre acestea menţionăm:

1.  Clafenul (endoxanul, ciclophosphamid), administrat prin injecţii intravenoase, este eficace în leucemii acute, în limfosarcom, cancerul ovarian, mamar şi pulmonar. Toxicitatea este relativ mică, greaţa şi vărsăturile rare, deprimarea hematopoiezei redusă (provoacă adeseori căderea părului).
2. Clorambucilul (Cloraminofen, Leukeran) este o substanţă activă, mai ales, în leucemia limfatică cronică. Provoacă uneori greţuri, vomă şi deprimarea organelor hematopoietice.
3. I.O.B. - 82 este un preparat înrudit cu Clafenul; se recomandă în cancerele de sân şi ovar, epitelioamele limbii şi buzelor, mielom, boala Hodgkin, neoplasme pulmonare şi hepatice. Reacţiile adverse sunt rare.
4. Girostanul (Thio-Tepa) poate fi eficace limfopatiile cronice, cancerele mamare şi ovariene. Poate provoca trombopenii grave.
5. Citosulfanul (Myleranul) este util, mai ales, în leucemia mieloidă cronică. Poate determina grave tulburări hematopoietice (aplazie medulară, trombopenie). 
6. Colchicine, Demecolchine şi Vinblastin sulfat sunt alcaloizi a căror administrare dă unele rezultate în limfogranulomatoză, dar prezintă un mare grad de toxicitate.
7. Antimetabolitii sunt substanţe care antrenează carenţa unor metaboliti (baze purinice şi pirimidice, acid folie) indispensabili creşterii celulelor neoplazice. Mercaptopurina şi derivatul său Imuranul (mai puţin) sunt droguri active în leucemia acută, dar dezvoltă repede rezistentă şi provoacă leucopenie şi trombopenie. Methotrexatul şi Aminopterina -substanţe antifolice - sunt active în leucemia acută, dar administrarea lor este însoţită de deprimarea hematopoiezei, ulceraţii digestive, scăderea rezistenţei în infecţii etc.
8. Fluorouracilul poate fi activ în unele tumori gastrice, esofagiene, intestinale, mamare etc.In timpul administrării apar frecvent diaree, leucopenie, stomatite.

• Principalele chimioterapice antineoplazice (antimitotice şi antimetaboliti) utilizate în practica curentă sunt:

1. Ciclofosfamida (endoxan, ciclofosfamid, citonin) capsule şi injectabil.
2. Clorambucilum (Leukeran - capsule).
3. Dacarbazine (Levofolan, Alderan, Injectabil)
4. Melphalanum (capsule şi infectabil)
5. Busulphan (Mileran - comprimate)
6. Metrotexate (Antifolan - comprimate şi injectabil)
7. Azathioprinum (Imuran - compimate şi injectabil)
8. Citarabinum injectabil
9. Fluororacilum (Efudix - injectabil)
10. Cisplatinum injectabil
11. Bleomicinum injectabil
12. Natulan - injectabil
13. Daunorubicicinum (Daunoblastin - injectabil)
14. Epirubicinum (Farmorubicin - injectabil)
15. Asparaginase (Leucogen - injectabil)
16. Procarbazinum (Natulan - capsule)
17. Vinblastinum injectabil
18. Vincristinum (oncovin, cristovin - injectabil)
19. Tegafurun (Ftorafur - injectabil)
20. Mercapto-purinum (Purinetol - capsule)
21. Hidroxicarbamidum (hidroxiuree - capsule)
22. Tamoxifenum (Tamoneprin - capsule)
23. Flutamidun - comprimate
24. Chlorotrianisen (Clanisen, Tace - capsule)

• Prezentăm în continuare o schemă de tratament orientativ (12 serii lunare sau mai mult) în cancerul bronhopulmonar prin:

1. Prima zi vincristină sau vinblastină sau adriblastină câte un flacon intravenos.
2. A doua zi şi a treia zi, câte o fiolă de ciclofosfamida în perfuzie sau intravenos.
3. A patra zi metrotrexate 4 comprimate sau Antifolan 1 fiolă i.m.
4. A cincea zi o fiolă de Ftorafur intravenos.

• Hormonoterapia este de asemenea utilă în tratamentul tumorilor maligne.
• Trei grupuri de hormoni sunt utilizaţi.
• Corticoizii acţionează complex şi sunt utili în tumori generalizate, cu atingere severă a stării generale (astenie, anorexie, slăbire, febră), ameliorând starea generală şi diminuând durerile. în cazul unor infecţii supraadăugate, se asociază antibiotice.
• Corticoterapia este indicată şi în leucemiile acute, unde poate reface şi întăriri răspunsul la chimioterapice.
• Estrogenii sunt recomandaţi în cancerul de prostată.
• Androgenii dau rezultate în etastazele osoase ale cancerului de sân.
• Antalgicele sau analgeticele (medicamente care combat durerea) sunt substanţe indispensabile pentru tratamentul cancerelor, mai ales formele dureroase, când liniştirea bolnavului este indispensabilă. Se pot utiliza toate antalgicele cunoscute - de la aminofe-nazonă la Morfină şi derivatele lor.
• In cancerele grave, inoperabile sau cu metastaze, trebuie luate următoarele măsuri:

1. Prescrierea chimioterapiei anticanceroase, dacă hemograma permite;
2. Prescrierea antibioterapiei, dacă există semne locale, generale sau biologice de infecţie;
3. Prescrierea coticoterapiei, când starea generală este alterată, gravă;
4. Prescrierea antalgicelor la bolnavii cu dureri.

• Rezultatul tratamentului depinde de localizare şi de stadiul clinic:

1. In cancerele digestive şi în cancerele de sân şi uter, rapid diagnosticate şi operate, se pot spera vindecări durabile.
2. In cancerele inoperabile, prognosticul este foarte rezervat. Tratamentul urmăreşte numai uşurarea suferinţei bolnavului.
3. Cancerul de prostată, chiar cu metastaze, răspunde bine la tratamentul cu estrogeni.
4. Cancerul de ovar, datorită asocierii chirurgie-chimioterapie, are în multe cazuri o evoluţie favorabilă.

• In general, în tratamentul tumorilor maligne, primul agent terapeutic care trebuie folosit neîntârziat - dacă este posibil - este exereza chirurgicală. Chiar în cazul unor tumori inoperabile, asocierea unor metode poate da rezultate (radiaţie, chimioterapie, hormoni). Opiaceele trebuie prescrise, numai după epuizarea altor antalgice, care nu dau obişnuinţă. 

• Diagnosticul şi aprecierea rezultatelor sunt diferite, deoarece pot apărea remisiuni spontane, imprevizibile. Intrucât radioterapia şi chimioterapia sunt mijloace terapeutice de largă folosire şi cum acestea au o evidentă acţiune toxică medulară, este obligatoriu controlul hemogramei, cel puţin o dată pe săptămână.
• Acest articol are doar scop informativ!

 

• Acesta cuprinde un grup larg de agenţi terapeutici, care modifică reactivitatea organismului, restabilind unele funcţii deficitare şi combătând durerea. Aceşti agenţi pot fi grupaţi în:

1. aplicaţii calde şi reci (pungă cu gheaţă), fricţiuni, împachetări, băi curative, termofoare etc.;
2. electroterapie, prin intermediul galvanoterapiei (curentul continuu), faradoterapiei (curentul alternativ), diatermiei cu unde scurte, curenţilor de înaltă frecvenţă;
3. actinoterapie (terapie prin radiaţii de natură diferită): raze ultraviolete şi infraroşii, ultrasunete, roentgenterapie;
4. gimnastică medicală şi masaj.

 

• Acest tratament reprezintă cel mai convingător exemplu de justificare a tratamentului simptomatic. Totuşi, recunoaşterea cauzei durerii are o mare importanţă, deoarece în lipsa diagnosticului, tratamentul este uneori inutil şi adeseori periculos. De exemplu, este contraindicat să se administreze vreun analgezic unui bolnav suspect de apendicită. In combaterea durerii se întrebuinţează de obicei:

1.  opiul şi alcaloizii săi (morfina, papaverina), cu indicaţie în infarctul miocardic, dar şi în edemul pulmonar acut;
2. grupul cocainei, utilizat în afecţiuni O.R.L., oftalmologice, stomatologice etc.;
3. grupul atropinei (atropină, tinctura de beladonă), întrebuinţat mai ales în spasmele şi durerile gastrointestinale, durerile veziculare, renale, diverse vărsături etc.
4. grupul pentacinum (Fortral); Piafen; Tromadolum (Tramal)
5.   grupul acidului salicilic (salicilatul de sodiu, acidul acetilsalicilic, Aminofenazona) întrebuinţate în nevralgii, cefalagii, dureri reumatice, viscerale etc.
6. revulsivele sunt mijloace de tratament local (aplicaţiile locale de frig şi căldură, fricţiunile , revulsivele medicamentoase 
7. băile şi compresele de muştar, care combat durerea prin aplicaţii asupra regiunii dureroase. Revulsivele influenţează starea şi funcţia organelor prin derivarea sângelui, determinând o puternică vasodilataţie a tegumentelor, cu descongestionarea organelor interne. Dintre acestea, căldura se aplică local, sub formă de comprese umede, calde, termofor electric, şi se întrebuinţează în dureri gastrice şi intestinale, colici nefretice şi hepatice, procese inflamatorii cronice ale organelor abdominale şi pelviene; punga cu gheaţă sau compresele reci, calmează durerile datorate inflamaţiei peritoneale, apendiculare, colecistice, durerile din pericardite, meningite. Se mai întrebuinţează şi în hemoragiile gastrointestinale. Cataplasmele acţionează prin căldură şi umiditate, având aceleaşi indicaţii ca şi căldura umedă (bolile pulmonare şi pleurale) calmează nu numai durerea, dar şi tusea şi dispneea.

• Principalele boli însoţite de dureri sunt:

1.   infarctul miocardic, embolia pulmonară, edemul pulmonar acut, pericardita, pleurezia, pneumotoraxul spontan - durerea toracică;
2.   apendicita, perforaţia unui ulcer gastroduodenal sau a veziculei biliare, ocluzia intestinală, pancreatita acută, sarcina extrauterină, urgenţe chirurgicale, colica hepatică, nefretică, intestinală (urgenţe medicale)- dureri abdominale;
3. fracturi, artrite, nevrite, arterite, flebite - dureri ale unui membru;
4. boli renale, discopatia lombară etc. - dureri lombare.

• O regulă elementară în tratamentul durerii o constituie aplicarea acestuia, numai după cunoaşterea cauzei. Nerespectarea acestui principiu comportă riscul de a masca o urgenţă. O altă regulă este aceea de a nu se prescrie opiacee, fără a fi cunoscute contraindicaţiile.

 

• Acest gen de terapie grupează un număr de metode, aplicate spre a provoca în organism anumite reacţii, care, când sunt foarte puternice, se manifestă prin tabloul clinic al şocului. Agenţii terapeutici folosiţi sunt:

1. substanţe organice: lapte de vacă sterilizat, peptonă, sânge şi seruri, autohemoterapia (se prelevează de la bolnav 10 - 20 ml sânge venos şi se reinjectează profund i.m);
2.  proteine microbiene;
3. malarioterapie, folosită în special în sifilisul nervos.

• Reacţiile care pot apărea sunt: generale (hipertermie, frison, hipertensiune) şi de focar (exacerbarea proceselor inflamatorii cronice, latente), locale (eritem, sensibilitatea locală, uşoară tumefiere).

• Indicaţiile acestei terapii sunt: astmul bronşic, reumatismele cronice, unele nefroze, colita ulceroasă; 
• Contraindicaţiile: tuberculoza pulmonară, insuficienţa cardiacă, diabetul zaharat, scleroza renală, hepatitele etc.

 

• Acestea, trebuie de asemenea, bine cunoscute de asistenta medicală, pentru a putea interveni la timp. Astăzi, intoleranţa medicamentoasă este foarte frecventă, chiar la antibiotice. Dacă nu se iau anumite precauţii, sunt de temut reacţiile alergice. Sunt cunoscute medicamentele care pot duce la asemenea accidente; uneori pot apărea şi accidente grave, generale: agranulocitoză (Aminofenazonă), anemii, şocuri anafilactice (seruri, antibiotice etc.). Alteori, în special în cursul tratamentelor cu antibiotice, pot apărea dezechilibre biologice, prin modificarea florei microbiene. Prin distrugerea florei patogene, unele microorganisme care parazitează în mod normal organismul, se dezvoltă mai intens şi devin mai virulente. Astfel, pot apărea micoze sau infecţii cu stafilococi rezistenţi la antibiotice.

• Trebuie ţinut seama şi de faptul că numeroase produse (antibiotice, corticoizi) pot masca semnele unei boli, fără a o vindeca complet, dacă nu sunt prescrise în doze şi pe o durată suficientă.

 

Diferitelor medicamente le sunt proprii, următoarele căi de administrare:


-  Calea digestivă, pe care se administrează pilulele, comprimatele, soluţiile, casetele, drajeurile, supozitoarele şi clismele. Ultimele două sunt introduse prin rect; tot pe cale digestivă, se practică diferite tehnici diagnostice sau terapeutice  (spălătura gastrică, tubajul gastric, duodenal sau intestinal etc.).

-  Calea orală este cea mai comodă, atât pentru bolnav, cât şi pentru personalul de îngrijire. Pe cale sublinguală se administrează unii hormoni, nitroglicerina sub formă de comprimate sau de soluţie.
Medicamentele care trebuie să reziste sucului gastric şi de la care se urmăreşte obţinerea unui efect rapid, trebuie ingerate pe stomacul gol, deci înaintea meselor (de exemplu Penicilina V). Medicamentele cu acţiune iritantă asupra mucoasei gastrice, se administrează în timpul mesei, pentru a fi amestecate cu alimente (ex: unele antibiotice şi chimioterapice: tetracicline, nitrofurani etc.).

-  Calea respiratorie,  pe care se administrează diferite substanţe narcotice (eter, cloroform, clorură de etil), unele substanţe antiastmatice (prin inhalare sau pulverizare), unele substanţe (antibiotice, antialergice, bronhodilatatoare, fibrinolitice) sub formă de aerosoli (amestec de gaz cu medicamente fin dispersate), oxigenul. Oxigenul se administrează în edemul pulmonar acut, pneumotoraxul spontan, bronhopneumonie, diferite forme de insuficienţă respiratorie, insuficienţa circulatorie şi în insuficienţa cardiacă. Modalităţile de administrare sunt: aspirarea directă din balon, administrarea intranazală printr-o sondă Nelaton, masca sau cortul de oxigen.

-  Calea percutană: fricţionare, comprese, ionoforeză (cu ajutorul curentului galvanic), badijonări, emplastre, băi medicinale.

- Calea parenterală: antipiretice, injecţii, perfuzii, transfuzii, puncţii.

 

•  Identificarea prealabilă a medicamentelor şi verificarea calităţilor lor.
• Respectarea întocmai a medicamentului prescris.
• Respectarea căilor, dozajului şi a orarului de administrare.
• Respectarea somnului bolnavilor. Fac excepţie medicamentele etiologice (antibiotice etc.).
• Evitarea incompatibilităţilor. 
• Unele medicamente devin ineficace sau chiar dăunătoare prin asociere. Există incompatibilităţi de prescriere, de care trebuie să ţină seama medicul (sulfamidele şi acidul paraaminobenzoic, histamine şi antihistaminicele, asocierea unor medicamente cu antidoturile lor). Există însă şi o incompatibilitate de asociere: de exemplu, clorura de calciu şi codeina fosforică, luminalul injectabil şi alte substanţe etc. Unele incompatibilităţi sunt căutate (procaina cu adrenalină, morfină cu atropină, utilizarea antidoturilor), pentru a obţine efectul terapeutic urmărit.
• Administrarea imediată a medicamentelor (al căror flacon a fost deschis).
• Luarea medicamentelor în prezenţa asistentei.
• Respectarea măsurilor de asepsie, pentru a preveni infecţiile intraspitaliceşti.
• Anunţarea imediată a greşelilor săvârşite în administrarea medicamentelor.

 

• Acesta rămâne cel mai important mijloc terapeutic. Medicamentele sunt destinate uzului extern şi intern şi se pot introduce pe căile: cutanată (fricţiuni, ungere), digestivă (absorbţie, clismă), respiratorie (inhalare - aerosoli), parenterală (injecţii, perfuzii etc.), rahidiană.

• Medicamentele sunt eliminate prin scaun, urină, transpiraţie, salivă, aerul expirat. Supradozajul medicamentos sau absenţa eliminării, duc la intoxicaţie. La fiecare medicament se deosebesc:

1. doza terapeutică: variază între doza minimă la care apare efectul dorit şi doza maximă;
2. doza maximă: cea mai mare doză suportată de organism, fără să apară fenomene toxice;
3. doza toxică: cantitatea de medicament care, introdusă în organism, determină fenomene toxice;
4. doza letală: care determină moartea bolnavului.

• Diferenţierea substanţelor, în medicamente şi otrăvuri, în afară de doză, depinde şi de calea de administrare şi de capacitatea de absorbţie. Medicamentele sunt prescrise de medic, dar sunt administrate de surori, fapt pentru care ele trebuie să cunoască:

1. dozele medicamentelor;
2. indicaţiile, contraindicaţiile, reacţiile adverse şi incompatibilităţile medicamentelor;
3. calea de administrare şi modul de administrare;
4. fenomenele de obişnuinţă, de rezistenţă (rezistenţă la antibiotice), ale toxicomaniei (morfina, cocaina), fenomenele de intoleranţă şi de hipersensibilitate (alergia medicamentoasă).

• După gradul lor de toxicitate, medicamentele sunt: toxice, stupefiante şi medicamente obişnuite. Se mai disting: medicamente oficinale, preparate anterior în farmacie (de pildă, tinctura de iod); medicamente magistrale, preparate după prescripţia dată de medic (reţetă); specialităţi farmaceutice, realizate în laboratoare specializate, însoţite de indicaţia referitoare la compoziţie, administrare etc.

• Medicamentele se prezintă diferit: pulberi; hidrice, când au ca solvent apa, soluţii (clorurate, glucozate, apă oxigenată); tizane, preparate prin infuzie în apă fierbinte; medicamente care au ca solvent alcoolul (tincturi, alcooluri aromatice); extractele, preparate prin evaporare; poţiuni sau preparate zaharate; emulsii, siropuri; medicamente solide (tablete, pastile, pilule, granule, capsule, comprimate, casete); medicamente pe bază de grăsimi (pomadă, ulei unguent etc.).

 

• Urmăreşte stabilirea regimului alimentar (dieta şi reglementarea activităţii fizice şi intelectuale). Importanţa acestui tratament rezultă şi din faptul că multe boli se pot vindeca numai prin dietă şi repaus (unele enterocolite acute, unele nefrite etc.), altele putându-se menţine în stare de compensare (afecţiuni cardiace, hepatice, renale).

• Dietetica sau alimentaţia curativă se ocupă cu alimentaţia omului bolnav. Experienţa clinică arată că alimentaţia curativă este un important factor în tratamentul diferitelor boli, intensificând acţiunea celorlalţi agenţi terapeutici, iar în unele boli fiind un factor terapeutic de sine stătător.

• Dietetica utilizată corect, limitează întrebuinţarea medicamentelor, evitând astfel polipragmazia. De exemplu, printr-un tratament corect al constipaţiei cu regim bogat în celulozice şi glucide, se evită întrebuinţarea numeroaselor laxative şi purgative, care cu timpul produc obişnuinţă.

• In ultimele decenii s-a introdus o noţiune nouă, aceea de aliment-medicament. De exemplu, oul, prin compoziţia sa, pe lângă valoarea alimentară şi calorică, posedă şi calităţile unui medicament indicat în perioada de stare şi de convalescenţă a diferitelor boli (hepatice, colite de fermentaţie, anemie, astenie, colecistonie); la fel, brânza proaspătă de vaci se recomandă în regimul hepatitelor, caisele, în dieta potasică; ficatul crud, în anemia pernicioasă, regimul de crudităţi (fructe, legume), în constipaţia obişnuită.

• Dar, dietetica joacă un rol important şi în profilaxia episoadelor acute, a complicaţiilor şi a decompensărilor (insuficienţă cardiacă, hipertensiune arterială, diabet zaharat, colecistitc, boală ulceroasă etc.). Regimul dietetic trebuie întotdeauna individualizat, adaptat fazei de evoluţie a bolii şi cât mai variat, pentru a nu provoca repulsie, deci necooperarea bolnavului. La stabilirea unui regim trebuie precizate alimentele permise, cantitatea şi calitatea lor, orarul şi repartizarea meselor, durata aplicării. Se recomandă, uneori, foi de regim. Periodic, bolnavul trebuie cântărit, pentru a aprecia succesul sau ineficacitatea metodei.

• Repausul, al doilea element al tratamentului igieno-dietetic, urmăreşte cruţarea organismului bolnav, eliminând orice efort inutil. Un alt principiu este cel al terapiei active, care are drept scop călirea organismului prin exerciţii fizice sau de altă natură.

• Cele două principii se completează, aplicându-se în raport cu faza evolutivă a bolii: repaus în fazele acute; repaus combinat cu mişcare sau efort, în convalescenţă. Repausul este nu numai fizic, dar şi psihic, intelectual. Se deosebesc mai multe forme de repaus:

1. Absolut, când bolnavul nu are voie să părăsească patul. Se recomandă în infarctul miocardic, cardita reumatică evolutivă, ritmurile patologice de înaltă frecvenţă, unele forme grave de insuficienţă cardiacă, hemoragiile grave. Repausul absolut, prelungit, se poate însoţi de multe inconveniente (tromboflebită), constipaţie, infecţii pulmonare, de decubit etc.), fapt pentru care se recomandă poziţia semişezândă, masajul periodic al extremităţilor, supravegherea continuă a bolnavilor, mai ales când sunt bătrâni, caşectici, emfizematoşi etc.
2. Relativ, care, deşi obligă pe bolnav să stea la pat în majoritatea timpului, permite părăsirea acestuia pentru mici plimbări, toaleta zilnică, alimentaţie etc.
3. Parţial, când se ţin în stare de inactivitate numai anumite părţi ale organismului (de exemplu, imobilizarea membrelor fracturate prin aparate gipsate).

• Rolul asistentei medicale în aplicarea tratamentului igieno-dietetic este foarte important, ea contribuind la toate formele şi fazele acestui tratament, urmărind respectarea acestuia, apreciind rezultatele favorabile sau depistând tulburările secundare.