Principii generale in antibioterapie si chimioterapie
- Medicamente -
Antibioticele şi chimioterapicele sunt substanţe obţinute prin extracţie, semi-sinteză sau sinteză, care acţionează asupra germenilor patogeni bacteriostatic -oprind creşterea bacteriilor - sau bactericid - distrugându-le. Intensitatea acţiunii unui antibiotic depinde de concentraţia minimă inhibitorie (cantitatea cea mai mică de antibiotic capabilă să inhibe dezvoltarea unui germen) şi de concentraţia minimă bactericidă (cantitatea cea mai mică de antibiotic capabilă să distrugă un germen). Pentru stabilirea intervalelor de administrare şi a dozelor de antibiotic este necesar să se cunoască timpul de înjumătăţire, adică timpul care se scurge pentru scăderea nivelului de antibiotic de la o anumită concentrate, la jumătate. Cu cât timpul de înjumătăţire este mai mic, cu atât administrările trebuie să fie mai dese (penicilină); invers la doxicilina.
Fiecare antibiotic are un spectru de activitate, înţelegând prin această tipul de germeni asupra cărora acţionează. Unii germeni sunt rezistenţi la antibiotice, rezistenta putând fi naturală sau dobândită. Rezistenţa dobândită apare prin mutaţii genetice, selecţionare de bacterii rezistente sau transmiterea între bacterii a unor factori de rezistenţă. Rezistenţa apare foarte repede (într-o singură treaptă) la streptomicina, mai puţin rapid (în trepte puţine) la eritromicina şi tardiv (în trepte multiple), la penicilină. în ceea ce priveşte calea de administrare, cea mai comodă este cea orală. Dar nu este posibilă în cazul tulburărilor digestive, intolerantei, inactivării datorită unui pH acid. Când calea orală este inaccesibilă, se utilizează calea parenterala (i.M. sau i.v.). Calea intravenoasa în perfuzie este cea mai rapidă şi cea mai eficace, permiţând menţinerea constantă a unei concentraţii optime, dar nu este comodă, comportând şi riscul de accidente vasculare. Pentru obţinerea rezultatelor terapeutice, antibioticele trebuie să realizeze niveluri sanguine constante. De aceea, se administrează în mai multe prize: penicilina la 3 - 4 ore, te tracicii nele la 6 ore etc. Cele mai multe antibiotice se elimină pe cale renală. în insuficientă renală, prin scăderea diurezei, antibioticele se pot acumula în concentraţii mari în organism; de aceea în această situaţie dozele vor fi mai mici. Reacţiile adverse sunt numeroase. Penicilinele, sulfamidele şi Novobiocinul sunt susceptibile de a produce alergii (erupţii, febra medicamentoasă, şoc anafilactic); tetraciclinele produc tulburări digestive şi disbacterii; kanamicina sulfat şi polimixina sunt nefrotice; streptomicina şi kanamicina sulfat-ototoxice; izoniazida, nitrofuranii sunt toxice pentru sistemul nervos periferic; cloramfenicolul, pentru măduva osoasă. Alergia la un antibiotic este importantă şi pentru accidentele produse, dar şi pentru faptul că bolnavul nu mai poate beneficia de acel antibiotic. Diagnosticul de alergie la un antibiotic se bazează pe terenul alergic, contactele anterioare şi manifestările apărute la testele de provocare (cutanate şi serologice). Dar aceste teste nu sunt lipsite de riscuri. De aceea, se impune precauţie şi prezenţa trusei antişoc (hemisuccinat de hidrocortizon, Romergan, fenilbutazona, Norartrinal etc). Alegerea antibioticului nu se face empiric (impus de bolnav sau de acoperire); alegerea trebuie să ţină seama de afecţiune, de germenul izolat, de sensibilitatea acestui germen faţă de antibiotice. Antibiograma - studiul sensibilităţii germenului - se execută în condiţii standard. Antibiograma globală este contraindicata, generând erori. De obicei, se cercetează antibiograma limitată (la 3 - 4 - 6 antibiotice), deoarece astăzi clinica permite diagnosticul de afecţiune şi chiar prezumţii referitoare la germen. Trusa mică de uz curent (ampicilina, cloramfenicol, eritromicina, kanamicina sulfat, oxacilina, streptomicina şi tetraciclina) este suficientă pentru majoritatea infecţiilor. Pentru infecţii urinare, se recurge la „trusa infecţiilor urinare" (colistina, nitrofurantoin, acid nalidixic, sulfisoxazol); pentru infecţiile stafilococice - la trusa acestora (lincomicina, novobiocin, pristinamicina, rifampicina). Testarea la un reprezentant dintr-o familie de antibiotice are valoare şi pentru ceilalţi membri. Alegerea antibioticului mai depinde şi de gravitatea cazului, vârsta bolnavului, afecţiunile organice (insuficientă renală etc), de reacţiile adverse pe care le determina. Nu se administrează streptomicina în toate afecţiunile pulmonare acute, deoarece apar mutante rezistente şi se poate masca o tuberculoză pulmonară. Nu se administrează nici cloramfenicol de rutină, din cauza complicaţiilor sanguine. Când există obligaţia instituirii antibioterapiei, înainte de a se cunoaşte germenul se face un Tratament în doi timpi: se începe cu antibioticul pentru care există cele mai multe prezumţii clinice (în infecţii respiratorii - ampicilina sau tetraciclina; în infecţii urinare - sulfamide sau ampicilina; în meningite -ampicilina sau cloramfenicol; în infecţii digestive - tetraciclina sau antiseptice intestinale) şi se continuă, după 24 - 48 de ore, cu antibioticul adaptat germenului şi sensibilităţii acestuia. Antibioticul trebuie să fie cel mai activ (eventual bactericid), mai puţin toxic şi să nu conducă U rezistenta rapidă etc. Este de preferat administrarea unui singur antibiotic, deoarece asocierea se însoţeşte de antagonisme şi incompatibilitate. Astfel, penicilinele şi cefalosporinele sunt antagoniste cu tetraciclinele, cloramfenicol ui, polimixina B sulfat, rifampicina şi uneori chiar cu eritromicina. Acidul nalidixic este antagonist cu nitrofuranii. Nu se asociază aminoglicozidele (streptomicina şi celelalte) între ele şi nici cu polimixina, deoarece se potenţează efectul nefro- şi ototoxic; nu se asociază nici eritromicina cu novobiocinul şi rifampicina, fiind hepatotoxice. Asocierile de antibiotice se folosesc în infecţii mixte, în cazurile când se obţine un efect sinergie sau când este necesară întârzierea selecţionării mutantelor rezistente şi în infecţii grave (meningite, endocardite, septicemii). De obicei, se asociază penicilina (sau ampicilina) cu meticilina (sau oxacilina) şi cu kanamicina sulfat (sau gentamicina). Şi asocierea de izoniazida + rifampicina se potenţează. De obicei se începe tratamentul cu o doză mare (de atac) şi se continua cu una de întreţinere. Antibioticele cu eliminare renală (aminoglicozide) vor fi administrate cu prudenţă în insuficientă renală, sub controlul diurezei sau al creatininei; de asemenea, este necesar controlul în insuficientă hepatică, când se administrează eritromicina, rifampicina, tetracicline, novobiocin. La gravide se va evita administrarea de tetracicline, cloramfenicol, acid nalidixic, septrin, rifampicina, din cauza efectului teratogen. Eficienţa tratamentului se apreciază după starea generală, dispariţia febrei şi a frisoanelor, diminuarea
Simptomelor caracteristice bolii şi după constantele biologice. Antibioticul se întrerupe când bolnavul s-a vindecat, este inutil, inactiv sau nociv. Lipsa de eficienta se datoreşte rezistenţei sau dezvoltării unui alt germen de suprainfecţii (prin dispariţia celui primitiv). Germenii gram-negativi sunt mai puţin sensibili decât cei gram-pozitivi. Dintre aceştia din urmă, stafilococul devine cel mai frecvent şi mai rapid rezistent. De fapt, cu cât un antibiotic este mai utilizat, cu atât apar mai multe tulpini rezistenţe. Pentru evitarea rezistenţei, trebuie combătute abuzul de antibiotice, utilizarea pe timp scurt numai a unor antibiotice şi introducerea în practică a unor noi antibiotice.
Din cele prezentate, rezultă că antibioticoterapia nu este lipsită de pericole Astfel, utilizarea antibioticelor a dus la schimbarea caracterului unor boli şi a florei microbiene, la apariţia unor tulpini rezistente, la schimbarea florei saprofite cu persistenta germenilor rezistenţi, efecte teratogene şi alergizarea unei mase din ce în ce mai mari.
Fiecare antibiotic are un spectru de activitate, înţelegând prin această tipul de germeni asupra cărora acţionează. Unii germeni sunt rezistenţi la antibiotice, rezistenta putând fi naturală sau dobândită. Rezistenţa dobândită apare prin mutaţii genetice, selecţionare de bacterii rezistente sau transmiterea între bacterii a unor factori de rezistenţă. Rezistenţa apare foarte repede (într-o singură treaptă) la streptomicina, mai puţin rapid (în trepte puţine) la eritromicina şi tardiv (în trepte multiple), la penicilină. în ceea ce priveşte calea de administrare, cea mai comodă este cea orală. Dar nu este posibilă în cazul tulburărilor digestive, intolerantei, inactivării datorită unui pH acid. Când calea orală este inaccesibilă, se utilizează calea parenterala (i.M. sau i.v.). Calea intravenoasa în perfuzie este cea mai rapidă şi cea mai eficace, permiţând menţinerea constantă a unei concentraţii optime, dar nu este comodă, comportând şi riscul de accidente vasculare. Pentru obţinerea rezultatelor terapeutice, antibioticele trebuie să realizeze niveluri sanguine constante. De aceea, se administrează în mai multe prize: penicilina la 3 - 4 ore, te tracicii nele la 6 ore etc. Cele mai multe antibiotice se elimină pe cale renală. în insuficientă renală, prin scăderea diurezei, antibioticele se pot acumula în concentraţii mari în organism; de aceea în această situaţie dozele vor fi mai mici. Reacţiile adverse sunt numeroase. Penicilinele, sulfamidele şi Novobiocinul sunt susceptibile de a produce alergii (erupţii, febra medicamentoasă, şoc anafilactic); tetraciclinele produc tulburări digestive şi disbacterii; kanamicina sulfat şi polimixina sunt nefrotice; streptomicina şi kanamicina sulfat-ototoxice; izoniazida, nitrofuranii sunt toxice pentru sistemul nervos periferic; cloramfenicolul, pentru măduva osoasă. Alergia la un antibiotic este importantă şi pentru accidentele produse, dar şi pentru faptul că bolnavul nu mai poate beneficia de acel antibiotic. Diagnosticul de alergie la un antibiotic se bazează pe terenul alergic, contactele anterioare şi manifestările apărute la testele de provocare (cutanate şi serologice). Dar aceste teste nu sunt lipsite de riscuri. De aceea, se impune precauţie şi prezenţa trusei antişoc (hemisuccinat de hidrocortizon, Romergan, fenilbutazona, Norartrinal etc). Alegerea antibioticului nu se face empiric (impus de bolnav sau de acoperire); alegerea trebuie să ţină seama de afecţiune, de germenul izolat, de sensibilitatea acestui germen faţă de antibiotice. Antibiograma - studiul sensibilităţii germenului - se execută în condiţii standard. Antibiograma globală este contraindicata, generând erori. De obicei, se cercetează antibiograma limitată (la 3 - 4 - 6 antibiotice), deoarece astăzi clinica permite diagnosticul de afecţiune şi chiar prezumţii referitoare la germen. Trusa mică de uz curent (ampicilina, cloramfenicol, eritromicina, kanamicina sulfat, oxacilina, streptomicina şi tetraciclina) este suficientă pentru majoritatea infecţiilor. Pentru infecţii urinare, se recurge la „trusa infecţiilor urinare" (colistina, nitrofurantoin, acid nalidixic, sulfisoxazol); pentru infecţiile stafilococice - la trusa acestora (lincomicina, novobiocin, pristinamicina, rifampicina). Testarea la un reprezentant dintr-o familie de antibiotice are valoare şi pentru ceilalţi membri. Alegerea antibioticului mai depinde şi de gravitatea cazului, vârsta bolnavului, afecţiunile organice (insuficientă renală etc), de reacţiile adverse pe care le determina. Nu se administrează streptomicina în toate afecţiunile pulmonare acute, deoarece apar mutante rezistente şi se poate masca o tuberculoză pulmonară. Nu se administrează nici cloramfenicol de rutină, din cauza complicaţiilor sanguine. Când există obligaţia instituirii antibioterapiei, înainte de a se cunoaşte germenul se face un Tratament în doi timpi: se începe cu antibioticul pentru care există cele mai multe prezumţii clinice (în infecţii respiratorii - ampicilina sau tetraciclina; în infecţii urinare - sulfamide sau ampicilina; în meningite -ampicilina sau cloramfenicol; în infecţii digestive - tetraciclina sau antiseptice intestinale) şi se continuă, după 24 - 48 de ore, cu antibioticul adaptat germenului şi sensibilităţii acestuia. Antibioticul trebuie să fie cel mai activ (eventual bactericid), mai puţin toxic şi să nu conducă U rezistenta rapidă etc. Este de preferat administrarea unui singur antibiotic, deoarece asocierea se însoţeşte de antagonisme şi incompatibilitate. Astfel, penicilinele şi cefalosporinele sunt antagoniste cu tetraciclinele, cloramfenicol ui, polimixina B sulfat, rifampicina şi uneori chiar cu eritromicina. Acidul nalidixic este antagonist cu nitrofuranii. Nu se asociază aminoglicozidele (streptomicina şi celelalte) între ele şi nici cu polimixina, deoarece se potenţează efectul nefro- şi ototoxic; nu se asociază nici eritromicina cu novobiocinul şi rifampicina, fiind hepatotoxice. Asocierile de antibiotice se folosesc în infecţii mixte, în cazurile când se obţine un efect sinergie sau când este necesară întârzierea selecţionării mutantelor rezistente şi în infecţii grave (meningite, endocardite, septicemii). De obicei, se asociază penicilina (sau ampicilina) cu meticilina (sau oxacilina) şi cu kanamicina sulfat (sau gentamicina). Şi asocierea de izoniazida + rifampicina se potenţează. De obicei se începe tratamentul cu o doză mare (de atac) şi se continua cu una de întreţinere. Antibioticele cu eliminare renală (aminoglicozide) vor fi administrate cu prudenţă în insuficientă renală, sub controlul diurezei sau al creatininei; de asemenea, este necesar controlul în insuficientă hepatică, când se administrează eritromicina, rifampicina, tetracicline, novobiocin. La gravide se va evita administrarea de tetracicline, cloramfenicol, acid nalidixic, septrin, rifampicina, din cauza efectului teratogen. Eficienţa tratamentului se apreciază după starea generală, dispariţia febrei şi a frisoanelor, diminuarea
Simptomelor caracteristice bolii şi după constantele biologice. Antibioticul se întrerupe când bolnavul s-a vindecat, este inutil, inactiv sau nociv. Lipsa de eficienta se datoreşte rezistenţei sau dezvoltării unui alt germen de suprainfecţii (prin dispariţia celui primitiv). Germenii gram-negativi sunt mai puţin sensibili decât cei gram-pozitivi. Dintre aceştia din urmă, stafilococul devine cel mai frecvent şi mai rapid rezistent. De fapt, cu cât un antibiotic este mai utilizat, cu atât apar mai multe tulpini rezistenţe. Pentru evitarea rezistenţei, trebuie combătute abuzul de antibiotice, utilizarea pe timp scurt numai a unor antibiotice şi introducerea în practică a unor noi antibiotice.
Din cele prezentate, rezultă că antibioticoterapia nu este lipsită de pericole Astfel, utilizarea antibioticelor a dus la schimbarea caracterului unor boli şi a florei microbiene, la apariţia unor tulpini rezistente, la schimbarea florei saprofite cu persistenta germenilor rezistenţi, efecte teratogene şi alergizarea unei mase din ce în ce mai mari.
