Medicină informativă

 

Bruceloza este o boala comuna omului si animalelor avand o evolutie acuta sau subacuta si localizari pe diferite organe.

a)Agentul etiologic.Germeni din grupul Brucella cu mai multe tipuri (B. bovis ; B. suis ;B. ovis etc.).

b)Raspandirea geografica - frecventa.Universala, in general rara.

c)Sursa de infectie.Animalele (vite cornute, cai, porci, capre, oi) in faza acuta sau cronica de boala si care elimina germenii prin lapte, secretii vaginale, sange, urina, fecale, puroi din abcese, membrane fetale (placenta), cainii, sobolanii care elimina germenii prin urina.Posibil si pasarile prin oua.Omul bolnav poate fi in mod exceptional sursa de infectie, eliminand germenii prin urina, materii fecale, secretii genitale, lapte matern, sputa.

d)Modul de transmitere.Prin contactul cu animalele bolnave sau dejectiile lor.Boala se mai poate transmite prin alimente :lapte si derivate, carne si derivate, sau prin obiecte contaminate (vesela, lenjerie etc.).De asemenea transmiterea este posibila prin manipularea lanii, pielor etc. provenite de la animalele bolnave.Transmiterea interumana este exceptionala (alaptare, cale sexuala etc.).

e)Calea de patrundere.Tegumente (piele) si mucoase lezate sau chiar intacte.Poate exista si o cale de patrundere digestiva sau respiratorie.

f)Durata perioadei de incubatie.Cu limite intre 3 si 21 de zile, in medie 7 zile.

g)Simptomatologie.Debutul bolii este de regula lent, incepand cu cefalee, inapetenta, greturi dureri articulare, musculare, oboseala, transpiratii si o febra moderata, cu caracter ondulant.Perioade de febra (pana la 40 grade) de 8-12 zile alterneaza cu perioade afebrile de 7-10 zile.Bolnavii prezinta in acelasi timp si diferite tulburari neuro-psihice ca insomnie, neliniste sau apatie, fobii, halucinatii si uneori delir.

h)Durata perioadei de contagiozitate.Bolnavul este contagios in timpul perioadei septicemice si in mod discontinuu, in perioada de convalescenta sau in formele cronice.

i)Imunitate - receptivitate.Boala lasa o imunitate de tipul premunitiei.Receptivitatea este generala.

j)Produse patologice ce se recolteaza in vederea diagnosticului etiologic.Sange, sputa, urina, materii fecale, puroi din abcese, lapte, lichid cefalorahidian, produse de punctie splenica, hepatica, ganglionara si sternala.

k)Diagnosticul bolii, examenele de laborator necesare diagnosticului etiologic.Diagnosticul bolii rezulta din semnele clinice amintite, datele de ordin epidemiologic (tinand seama de persoanele expuse in mod deosebit infectarii) si dintr-o serie de examene de laborator ca hemocultura, medulo- si adenocultura, urocultura si izolarea si identificarea germenilor prin inoculare la cobai.

l)Tratamentul.Incepe cu repaus si un regim alimentar echilibrat (chiar supraalimentatie).Ca medicamente se administreaza in mod obisnuit timp de 21 de zile streptomicina + tetraciclina.In cazurile mai severe se poate apela si la corticoterapie.

 

Termenul de menstruatie vine de la cuvantul latin mensis, care inseamna luna. El defineste scurgerea de sange din cavitatea uterina care se elimina prin vagin si se produce lunar. Este un fenomen biologic specific modului de functionare a aparatului genital feminin si este determinat de un complex de factori neuroendocrini si metabolici.

Prima menstruatie apare la fete in jurul varstei de 13 ani, dar exista o mare variabilitate individuala a momentului de aparitie, limitele normale fiind intre 10 ani si 6 luni si 15 ani. In contextul dezvoltarii generale a organismului, prima menstruatie constituie evenimentul "cheie", el semnificand "vizibil" intrarea in stare de functionare a aparatului genital feminin. In afara importantei ca eveniment biologic prima menstruatie este pentru fete si un eveniment psihic. Ea reprezinta momentul constientizarii trecerii de la perioada copilariei la o alta perioada - "necunoscuta". Modul de a privi aceasta trecere este variabil de la individ la individ, unele fetite, in dorinta de a ajunge mari, primind cu multumire aceasta confirmare a maturizarii lor, dar majoritatea o privesc cu teama, cu neliniste, uneori cu un sentiment de culpabilitate. Pentru a micsora aceasta tensiune psihica, foarte frecventa la aparitia primei menstruatii, fetitele trebuie prevenite.

In jurul varstei de 10-12 ani, cand sanii incep sa creasca si pilozitatea pubiana si axilara incep sa apara, mamele trebuie sa informeze fetitele asupra posibilitatii aparitiei ciclului menstrual. Explicatia trebuie sa fie simpla, naturala si sa insiste asupra normalitatii acestui eveniment si asupra masurilor de igiena necesare in aceste imprejurari.

Daca fetita cere informatii suplimentare pe care mama nu le poate da sau aparitia ciclului menstrual pune unele probleme (a aparut prea devreme sau prea tarziu sau alte situatii) este bine ca impreuna, mama si fata, sa apeleze pentru informatii si consultatii la medic (medic de medicina generala, medic ginecolog sau endocrinolog).

Cateva date succinte asupra desfasurarii ciclului menstrual, speram sa ajute atat pe mame, pentru a putea explica fetitelor semnificatia acestui eveniment, cat si pe fete pentru a se informa. Aparitia si evolutia ciclului menstrual sunt reglate de mecanisme hormonale complexe, dintre care hormonii stimulanti hipofizari sunt cei mai importanti. Raspunsul la stimulii hormonali specifici, respectiv transformarile care au loc, se realizeaza la nivelul organelor genitale feminine, ovarele si uterul. Este important de retinut acest fapt, pentru ca tulburari ale ciclului menstrual pot fi cauzate de lipsa sau insuficienta secretiilor glandelor endocrine sau de stari patologice la nivelul organelor genitale (dezvoltare insuficienta, inflamatii etc.). "Ciclul menstrual" este cuprins intre timpul scurs de la prima zi a unei menstruatii pana la prima zi a menstruatiei urmatoare. Este in medie de 28 zile, cu limite normale intre 24 si 32 de zile. Timpul cat dureaza pierderea de sange (menstruatia) este de 3-5 zile, iar cantitatea de sange pierdut de de 50-100 ml.

Din primele zile ale ciclului menstrual, un folicul ovarian intra in stadiul de maturatie (totdeauna unul singur si alternativ la cele doua ovare). Sub influenta hormonului foliculostimulant secretat de hipofiza, ovulul pe cale de maturatie secreta foliculina. In aceasta perioada mucoasa uterina se ingroasa, prolifereaza, se vascularizeaza. Cand ovulul devine matur, dupa perioada de maturatie de circa 14 zile, deci aproximativ a 14-a zi de la inceputul menstruatiei, foliculul se rupe si ovulul este expulzat in trompa. Acest proces se numeste "ovulatie" si poate fi resimtit clinic prin dureri abdominale, stari de neliniste si nervozitate, aparitia de glere, posibil sanguinolente, in vagin. Este asa-numitul "sindrom intermenstrual" cu mari variatii individuale, de la inexistenta/neperceperea nici unei senzatii, pana la aparitia unor stari depresive accentuate. Aceasta este si perioada de cea mai mare fertilitate, posibilitatea fecundatiei fiind maxima la un contact sexual intre ziua a 10-a si a 18-a de la inceputul menstruatiei, la un ciclu menstrual regulat de 28-30 de zile. Dupa expulzarea ovulului, foliculul se transforma in corpul galben - un grup de celule secretorii, cu functie temporara de glanda endocrina si care secreta progesteronul. In urmatoarele 7-10 zile cat sunt necesare ovulului sa migreze din trompa in uter (fecundatia are loc numai la nivelul trompei), sub influenta progesteronului mucoasa uterina se incarca cu substante nutritive, necesare cresterii eventualului embrion, daca ovulul a fost fecundat. Daca fecundatia nu avut loc, corpul galben se atrofiaza, urmeaza scadere a secretiei hormonilor sexuali (foliculina si progesteronul). Datorita acestei scaderi mucoasa uterina ingrosata se detaseaza, ovulul este eliminat odata cu sangele menstrual, rezultat din ruperea vaselor sanguine uterine. Apare "menstruatia" si cu aceasta un nou ciclu de maturare foliculara se pregateste.

La pubertate primele cicluri menstruale sunt neregulate, de obicei mai lungi, pot aparea la 6-8 saptamani sau chiar mai mult. Reglarea ciclului menstrual se face intre 6 luni si 1 an de la aparitie, dar si aceasta perioada poate fi mai prelungita fara o cauza patologica.

Cu cateva luni inaintea aparitiei primei menstruatii, fetitele pot sa acuze dureri sau senzatie de jena si balonare in partea inferioara a abdomenului si aparitia unei scurgeri vaginale albicioase in cantitate moderata, fara miros. Este asa-numita leucoree de pubertate, fara semnificatie patologica. In aceste perioade fetitele trebuie invatate si obisnuite cu practicarea unor reguli (obiceiuri) de igiena, spalatul dimineata si seara al organelor genitale, cu dusul sau in orice caz prin turnare. Este mai putin indicata folosirea ligheanului, iar daca acest lucru nu poate fi evitat, este absolut necesar un lighean personal.

De la primele menstruatii si in continuare, in perioada pre- si intramenstruala (2-3 zile inainte si in primele zile ale menstruatiei), majoritatea femeilor acuza o stare proasta - de oboseala si tensiune, uneori dureri in regiunea lombara si abdomenului inferior, lipsa de pofta de mancare, usoara crestere in greutate. La fetite in primii 3-5 ani de la aparitia ciclului menstrual aceste fenomene sunt mai accentuate. Nu reprezinta o stare patologica propriu-zisa, dar este necesar ca in aceasta perioada fetele si femeile in general sa nu faca eforturi fizice si psihice deosebite.

Ca notiune generala se considera ca descarcarea ritmica a hormonilor in perioada ciclului menstrual face ca manifestarile sexualitatii la femei sa fie mai blande, mai incarcate de afectivitate si rationament.

 

Prin angiocolita sau colangita se intelege inflamatia, de regula acuta, a mucoasei cailor biliare, intra si extrahepatice.

De cele mai multe ori, din punct de vedere etiologic, angiocolitele sunt secundare unor alte afectiuni de genul litiazei biliare, al cancerului, cailor biliare sau al unor boli infectioase (microbiene sau virotice).

Angiocolitele pot fi catarale sau pot deveni supurate sau chiar gangrenoase.

Tabloul clinic al bolii este dominat de febra, durere si icter.El incepe cu frisoane, iar febra se poate ridica pana la 40 - 41 grade si se insoteste de o stare generala proasta.Durerea este asemanatoare cu aceea din colica biliara, fiind violenta si iradiind de asemenea in spate si in umarul drept.Un subicter prezent se poate accentua periodic.Destul de frecvent sunt prezente si diferite tulburari dispeptice (balonari, inapetenta, greturi, varsaturi etc.).Leucocitele sunt in mod constant crescute.

Boala se poate uneori complica cu supuratia cailor biliare, peritonite, septicemii etc.

Diagnosticul rezulta din semnele principale ale bolii, reprezentate de durere, febra, icter si leucocitoza.

Tratamentul va incepe si aici cu repaus la pat, regim alimentar compus din ceaiuri, compoturi, sucuri de fructe, supe de zarzavat, oranjade, iar ca medicamente, medicul poate recomanda pe langa antispatice si sulfamide sau chiar antibiotice.Drenajul biliar prin instilare de antibiotice merita sa fie incercat.

 

    Diskineziile biliare sunt tulburari motorii ale viziculei si a cailor biliare, constand dintr-o hipertonie sau atonie a diferitelor segmente.

    Diskineziile biliare pot apare ca diskinezii functionale pure sau ca diskinezii secundare unor leziuni organice.

    Diskineziile biliare functionale la care ne referim aici le putem intalni, de ex. in nevroze, sau in diferite afectiuni digestive, sau a altor organe care vor influenta caile biliare pe cale reflexa.

    Din punct de vedere clinic, diskineziile biliare sunt mai frecvente la femei (in perioada de pubertate, premenstruala sau la menopauza) si se insotesc de colici biliare scurte determinate de traume psihice sau conflicte intelectuale.
Toate celelalte fenomene ca febra, icterul, leucocitoza, intalnite asa cum am vazut in inflamatia cailor biliale (angiocolita) sunt de regula absente in diskineziile biliare.De asemenea diskineziile biliare se pot insoti de dureri, greturi, varsaturi si o senzatie de greutate in hipocondrul drept.

    Diagnosticul se face, in general, pe baza semnelor clinice si a colecistografie.

    Tratamentul consta dintr-un regim alimentar corespunzator si din alimentarea de antispatice, colecistockinetice si sedative.

 

Enteritele si entercolitele acute sunt inflamatii acute ale mucoasei intestinului subtire si intestinului gros.Cauzele acestei afectiuni sunt variate si numeroase.Unele dintre ele, care apar in regiunile calde, sunt mai frecvent determinate de ingerarea de alimente alterate, contaminate cu diferiti microbi (salmonele, stafilococ, streptococ etc.).O alta categorie o formeaza enteritele sau entercolitele provocate de antibiotice.Administrarea prelungita pe gura unor antibiotice, de genul tatraciclinei sau cloramfenicolului, poate fi cauza unui dezechilibru in flora microbiana, care poate fi urmat de multiplicarea si cresterea virulentei unor microbi patogeni.De asemenea anumite purgative ca si intoxicatiile accidentale sau profesionale, prin unele toxice, pot sa se insoteasca de manifestarile unei enterite sau entercolite acute.Boala, in asemenea cazuri, incepe de regula brusc cu frisoane, febra, dureri abdominale generalizate, greturi, varsaturi si 10-20 secunde diarece pe zi.Din cauza pierderilor mari de lichide (deshitratarea organismului) boala se poate agrava, bolnavii prezentand hipotensiune, puls accelerat si chiar stari de colaps.

Tratamentul trebuie sa acorde o deosebita atentie regimului alimentar.Bolnavul primeste in primele 1-2 zile ceaiuri, supe strecurate de zarzavaturi si apoi, in mod treptat, in zilele urmatoare se vor adauga orez, branza proaspata de vaci, oua fierte moi, carne fiarta (de pasare sau de vita) etc.La un regim obisnuit nu se va putea trece decat dupa cel putin 6-7 zile si dupa o completa normalizare a scaunelor.Medicatia, recomandata de medic, consta din antispatice (Scobutil, Lizadon), carbonat de calciu, sulfamide si chiar antibiotice (in starile febrile).

Profilaxia unor asemenea afectiuni consta, printre altele, din evitarea din alimentatia produselor eventual contaminate sau alterate si abuzului de antibiotice, atat de raspandit astazi.

 

• Diskinezia duodenala poate fi primitiva - in cadrul unei dereglari nervoase sau secundara, ca boala de acompaniament a altor afectiuni digestive sau hepato-biliare. Clinic, se manifesta prin greturi, varsaturi, balonari si dureri. Diagnosticul rezulta in special in urma examenului radiologic, care semnaleaza staza, dilatatia si miscarile de framantare. Tratamentul dietetic consta dintr-o alimentatie mai saraca in grasimi, dar cu mese fractionate si frecvente. Tratamentul fizioterapic isi gaseste justificare. Medicamentos, medicul poate sa recomande pansamente, sedative sau tranchilizante. De asemenea, tratamentul bolii de baza este obligatoriu.

• Stenoza duodenala este o afectiune rara care consta dintr-o intarziere a tranzitului duodenal din cauza unui obstacol de natura variata. Pe langa dureri, balonarile sau greturi, boala se manifesta indeosebi prin varsaturi abundente cu continut bilios. Diagnosticul este dat de examenul radiologic, care semnaleaza stramtorarea (stenoza) duodenala, staza si miscarile de framantare. Tratamentul este chirurgical.

• Periduodenitele sunt date de inflamatia seroasei, adica a celui de al patrulea strat al peretelui duodenal. Boala se insoteste de greturi, balonari, eructatii si dureri veziculare. Tratamentul este de obicei simptomatic.

• Diverticulii duodenali pot fi diverticulii adevarati, care se manifesta ca dilatatii ampulare ale intregului perete duodenal, sau poate fi diverticuli falsi, fiind formati din hernierea mucoasei si submucoasei. In general, boala este asimptomatica, totusi, in unele cazuri se pot semnala dureri, balonari, greturi si uneori chiar varsaturi. Complicatiile sunt reprezentate de inflamatia diverticulilor (diverticulita) si uneori chiar de hemoragie. Diagnosticul rezulta din examenul radiologic, iar tratamentul este asemanator cu cel din ulcerul duodenal.

 

Inflamatia mucoasei duodenale, care se insoteste de regula si de cea a stomacului (gastro-duodenita), poate fi acuta sau cronica.

    a)Duodenitele acute (in realitate gastro-duodenite) se manifesta prin greturi, varsaturi (uneori incoercibile), dureri in epigastru si in hipocondrul drept si adinamic (Hatieganul).Cum la duodenita se asociaza si o jejunita poate exista in asemenea cazuri si o diaree formata din scaune galbui, gelatinoase.

    b)Duodenitele cronice, se insotesc de dureri epigastrice, greturi, balonari, varsaturi si arsuri retrosternale.La tubajul duodenal se gasesc in sediment celule descuamate, leucocite si mucus, iar in duodenitele parazitare se pot remarca usor lamblii, larve de strongiloid si oua de Anckilostoma sau de Fasciola hepatica.Examenul radiologic semnaleaza unele date mai mult sau mai putin caracteristice (imagini reticulate, polipoidale, tulburari de tonus etc.), diagnosticul de certitudine fiind dat de biopsia mucoasei duodenale.

    Diagnosticul va rezulta deci din simptomele clinice, examenele parazitologice, examene radiologice, si mai ales din biopsia mucoasei duodenale.

    Tratamentul in formele acute de duodenite, ca si in gastritele acute, consta din spalaturi gastrice si purgative si clisme, prin care se urmareste de fapt eliminarea alimentelor contaminate. 

    Regimul alimentar trebuie sa fie bine condus si va incepe cu ceaiuri, supe de zarzavaturi strecurate, dupa care se va adauga treptat branzeturi, oua moi, carne fiarta etc.In unele cazuri poate fi indicat si un tratament cu antibiotice.In duodenitele cronice se recomanda acelasi regim si un tratament cu alcaline si anticolinergice ca si in ulcerul duodenal.In duodenitele parazitare se intelege ca tratamentul trebuie sa vizeze indepartarea parazitilor din organism, prin tratamente antiparazitare corect instituite.

 

a) Hernia hiatala consta din patrunderea in torace, prin hiatusul esofagian (orificiul de trecere a esofagului prin diafragm), a unei portiuni de stomac. Afectiunea se intalneste la varste mai inaintate, este mai frecventa la femei si este favorizata de traumatisme abdominale si de cresterea presiunii, intraabdominale, fenomene care se intalnesc in graviditate si in cazurile ce se insotesc de ascita sau varsaturi. Boala este uneori asimptomatica, totusi destul de frecvent se insoteste de tulburari dispeptice, dureri epigastrice si retrosternale, disfagie, arsuri si regurgitatii. Complicatia cea mai severa este strangularea pungii herniate a stomacului.

Diagnosticul este dat cu deosebire de examenul radiologic (facut in incidente variate), iar tratamentul, pe langa un regim alimentar format din mese repetate si reduse, va consta din administrarea de alcaline si antispatice.


b) Prolapsul mucoasei gastrice apare cand sub actiunea unei presiuni intragastrice, pliurile gastrice ale regiunii antrale pot fi impinse in duoden. Clinic, boala se manifesta ca un ulcer duodenal; diagnosticul face examenul radiologic, iar tratamentul este asemanator cu cel din ulcer, cu alcaline si antispatice.


c) Tumorile benigne sunt rare. Cel mai frecvent ne putem intalni cu o polipoza gastrica prezenta adeseori alaturi de o polipoza asemanatoare si a altor segmente din tubul digestiv.

Celelalte tumori benigne (miomul, fibromul etc.) sunt si mai rare. Diagnosticul se face radiologic sau gastroscopic (prin biopsie), iar tratamentul chirurgical, in tumorile insotite de hemoragie, poate fi necesar.


d) Tuberculoza, sifilisul ca si limfogranulomatoza (boala Hodgkin), cu localizarea la nivelul stomacului, sunt foarte rare, iar diagnosticul acestora se cere a fi confirmat prin examene histopatologice.

 

Dilatatiile esofagiene pot fi intalnite in afara oricarui obstacol organic, asa cum exista in megaesofag, sau pot fi consecinta unor obstacole organizate (stenoze organice, tumori etc.).De asemenea este de stiut ca dilatatiile esofagului pot cuprinde intreaga circumferinta a esofagului (megaesofag), sau din contra, numai o portiune din circumferinta acestuia, asa cum se intampla in diverticulii esofagieni.

    a)Megaesofagul mai este cunoscut si sub numele de dilatatie idiopatica a esofagului.Termenul de achalazie a cardiei este inca gasit ca mai potrivit pentru a explica boala printr-o "insuficienta neuro-musculara a corpului esofagian, manifestata prin pierderea tonusului si a aptitudinii undei peristalticei primare".Desi cauza bolii nu este cunoscuta, totusi modificarile activitatii neuromotorii a esofagului au fost dovedite.

Boala se intalneste mai frecvent intre 40 - 60 anidar, poate, practic, sa apara la orice varsta.Debutul poate fi lent sau brusc, determinat de indigestia pripitaa unui aliment sau de o tulburare emotiva.Din punct de vedere clinic, disfagia, durerea retrosternala aproape continua si regurgitarea sunt mai intotdeauna prezente.Si in aceasta boala se intalneste uneori o deglutitie mai usoara pentru alimentele solide decat pentru cele lichide.Spre deosebire de varsaturile din stenoza pilorica, regurgitatiile din megaesofag sunt destul de abundente, contin alimente nedigerate, nu au acid clorhidric si sunt insotite de un miros fetid.Boala are o evolutie de lunga durata si un prognostic in general bun.

Tratamentul, sub supravegherea si indicatiile medicului, va incepe cu psihoterapie, regim alimentar adecvat (alimente semilichide), iar ca medicamente : anticolinergice, tranchilizante (Napoton, Diazepam) etc.Uneori poate fi indicat tratamentul chirurgical.

    b)Diverticulii esofagieni fiind o dilatare ce intereseaza numai o portiune din circumferinta esofagului, capata pana la urma din aceasta cauza aspectul unor degete de manusa.Diverticulii pot fi congenitali (prezenti la nastere) sau dobanditi  (atunci cand apar in timpul vietii).Cand un diverticul este format din intreg peretele esofagian, avem de a face cu diverticuli zisi adevarati, spre deosebire de diverticulii falsi, formati numai din mucoasa si submucoasa care herniaza printr-un punct slab al musculaturii esofagului.Dupa modul lor de formare, diverticulii se impart in diverticuli de pulsiune -care se formeaza prin presiunea bolului alimentar asupra peretului esofagului - si in diverticuli de tractiune, produsi de retractii periesofagiene.In sfarsit, dupa localizare, diverticulii esofagieni se impart in diverticuli faringo-esofagieni (Zenker) si in diverticuli esofagieni propriu-zisi.

     Tratamentul este inainte de orice igienico-dietetic, administrandu-se bolnavului alimente care sa permita inaintarea cu usurinta a bolului alimentar.Pentru a preveni diverticulita , medicul poate recomanda sulfamide si antibiotice.La tratamentul chirurgical se poate apela in diverticulii faringo-esofagieni (Zenker) care sunt accesibili interventiei.

 

Inflamatia mucoasei esofagului poate sa ia un caracter acut (esofagite acute) sau cronic (esofagite cronice).

Esofagitele acute insotesc, nu de putine ori, unele boli generale mai grave sau de vecinatate. Mai frecvent insa esofagitele acute pot avea o origine bacteriana, chimica (substante chimice) sau mecanica (traumatism etc.). Ca si in alte procese inflamatorii si in esofagite putem intalni, din punct de vedere anatomo-clinic, esofagite superficiale catarale, congestive, ulceroase, necrozante (care pot merge pana la perforatie) sau difuze (flegmonoase). Din punct de vedere clinic bolnavii se plang de dureri la inghitire (disfagie), dureri retrosternale si regurgitatii, iar in formele mai grave pot exista o febra ridicata, frisoane, accelerarea bataii inimii (tahicardie), cresterea leucocitelor (leucocitoza). Pentru diagnostic trebuie avute in vedere datele pe care le prezinta bolnavul asupra cauzei care a putut provoca boala, iar tratamentul condus de medic va fi in functie de aceasta cauza. Un regim alimentar de curatare a esofagului poate fi obligatoriu, iar in caz de intoxicatie administrarea de solutii neutralizante este cu totul indicata. In cazuri mai grave, se poate recurge, la recomandarea medicului, la tratament cu sulfamide sau antibiotice.


Esofagitele cronice se intalnesc de regula la cei care fac abuz de tutun, alcool, o alimentatie in general neigienica ca si la muncitorii expusi prin specificul muncii la inhalatii prelungite de praf. Esofagitele prin unele infectii specifice de genul tuberculozei, sifilisului, candidozelor sau altor micoze sunt rare. Mai frecventa este esofagita cronica peptica prin regurgitarea sucului gastric din stomac in esofag. Aceasta esofagita se insoteste de arsuri, dureri retrosternale care iradiaza spre umar pana la spate si disfagie. Pentru diagnostic, pe langa semnele clinice, trebuie sa se recurga la esofagoscopie. In tratamentul esofagitei peptice, tratamentul cu alcaline, ca medicatie antiacida, este in primul rand necesar. In tratamentul celorlalte esofagite, se va cauta sa se inlature cauza care a favorizat aparitia acestora, sau va trebui sa ne supunem unui tratament adecvat al bolii de baza.

 

Mai frecvente decat esofagitele sau stenozele esofagiene par sa fie, mai ales la varstnici, spasmele esofagiene.Spasmele esofagiene constau dintr-o contractie spastica temporara, cu deosebire la cardie (orificiul de trecere din esofag in stomac) si la gura esofagului.In cazuri mai rare, contractia spastica poate sa ia un caracter permanent si sa cuprinda intreg esofagul.Cauzele spasmelor esofagiene sunt variate.Pe langa spasme de origine necunoscuta ("esentiale", "idiopatice" etc.) putem intalni spasme ce insotesc unele esofagite, diferite boli neurologice ca si bolile altor organe.

Spasmele apar de obicei brusc, dupa o emotie, dupa ingerarea unui aliment oarecare sau a unui bol alimentar mai mare.Bolnavii acuza odata cu aceasta o senzatie de constrictie sau de dureri retrostenale (care iradiaza in spate), senzatie de sufocare si impresia ca bolul alimentar s-a oprit pe undeva pe parcurs.Toate aceste semne pot disparea, daca bolul alimentar a trecut dupa catva timp in stomac, sau daca a fost eliminat prin regurgitare.In unele cazuri de spasme esofagiene s-a observat si faptul curios ca in timp cedeglutitia alimentelor consistente se face normal, deglutitia lichidelor devine imposibila.Pe langa faptul cunoscut ca asemenea spasme apar in general la nevropati, pentru diagnostic se va recurge la examenul radiologic, cateterisme ori la esofagoscopie.

Tratamentul trebuie sa inceapa cu psihoterapie, cu un regim alimentar adecvat (fara condimente, bauturi prea reci sau prea fierbinti etc.), cu servirea meselor intr-un climat de relaxare si prin administrarea de anticolinergice si diferite sedative, recomandate de medic.

 

    Stenozele cicatriceale ale esofagului (sau stricturile esofagiene) sunt urmarea esofagitelor acute sau cronice.Cele mai frecvente sunt insa stenozele cicatriceale care se produc dupa intoxicarea cu substante caustice luate de copii in mod accidental sau de adulti in scop de sinucidere.Ulceratia caustica este urmata, dupa 7 - 9 zile, de dezvoltarea unui tesut scleros ce va duce pana la urma la micsorarea lumenului esofagului, chiar la nivelul si asa mai ingust al stramtorilor fiziologice ale esofagului.Semnul cel mai important al organizarii stenozei cicatriceale este respiratia disfagiei progresive si regurgitatiilor la 12 - 14 zile de la ingerarea substantelor toxice respective.Diagnosticul rezulta din datele pe care le prezinta bolnavul, din instalarea disfagiei progresive si a regurgitatiilor si din examenul radiologic al esofagului sau esofagoscopie.Pe langa alimentatia intravenoasa cu hidrolizate de proteine (bolnavul neputind sa se alimenteze pe cale bucala) tratamentul instituit va putea sa cuprinda, dupa caz, antibiotice, corticoizi si eventual, antifungine.Dilatatiile mecanice prudente si progresive pot ramane ineficiente, asa incat un tratament chirurgical poate deveni necesar.

 

Faptul ca bolnavul cu ulcer gastric sau duodenal, inainte de a fi trimis la interventia chirurgicala, trebuie sa epuizeze toate posibilitatile pe care le ofera tratamentul medical, se datoreste suferintelor care pot aparea dupa actul operator. Asemenea tulburari, care isi fac aparitia dupa rezectia gastrica facuta printr-o metoda sau alta, pot sa survina imediat (complicatii precoce) sau pot sa apara in timp, mult mai tarziu (complicatii tardive).

Complicatiile precoce sunt hemoragiile, infectiile si uneori obstructia gurii de anastomoza, care apar inca in timpul internarii bolnavului. Tratamentul unor asemenea complicatii revine medicului sub supravegherea caruia se gaseste bolnavul operat.

Complicatiile tardive, care apar dupa externarea bolnavului, sunt acelea care mai devreme sau mai tarziu il determina pe bolnav sa se adreseze din nou medicului. Complicatiile tardive care se intalnesc mai frecvent si de care ne vom ocupa aici pe scurt sunt: gastrita bontului, ulcerul peptic, sindromul jejunal (dumping), sindromul hipoglicemic, sindromul de ansa aferenta si sindromul carential.

• Gastrita bontului (sau stomita) este inflamatia gurii de anastomoza a stomacului si se insoteste de dureri epigastrice si de alte manifestari pe care le-am intalnit in gastrita cronica. Diagnosticul rezulta din datele ce ni le ofera examenul radiologic si mai ales gastroscopia (fibroscopia), iar tratamentul este acelasi ca si la gastrite.

• Ulcerul peptic se produce datorita faptului ca interventia chirurgicala efectuata nu a reusit sa indeparteze toate zonele care raspund de secretia de acid clorhidric a stomacului. Ulcerul peptic apare pe gura de anastomoza sau pe ansa intestinala aferenta. Clinic, boala se insoteste de dureri intense periombilicale sau mai mult in partea stanga si cu tendinta la iradiere in spate. Se calmeaza dupa mese, dar uneori pot avea un caracter continuu. Durerile se insotesc destul de des de diferite tulburari dispeptice (greturi, balonari, varsaturi). Unele complicatii, de genul perforatiilor sau hemoragiilor, pot face necesara o noua interventie chirurgicala.

Diagnosticul se fixeaza pe baza semnelor clinice, examenului radiologic si a gastroscopiei.

Tratamentul igienico-dietetic si medicamentos este asemanator cu acela din ulcerul gastric sau duodenal.

• Sindromul jejunal (dumping) apare rar in rezectiile anastomoza gastro-jejunala. Patrunderea direct in jejun a unor alimente ca laptele, dulciurile, supele concentrate, grasimile etc. poate sa fie urmata destul de repede - o jumatate de ora dupa mesele respective - de o serie de tulburari ca acelea pe care le mentionam. Practic aceste tulburari constau din balonari, greturi, palpitatii, ameteli, transpiratii si uneori stari de lipotimie (lesin), care-l obliga pe bolnav sa se aseze. Pozitia culcata face ca asemenea tulburari sa diminueze in intensitate sau sa dispara, iar adoptarea acestei pozitii imediat dupa mese le poate preveni.

Tratamentul trebuie sa inceapa prin respectarea unui regim alimentar, in care se vor evita alimentele care am vazut ca declanseaza tulburarile. Repausul culcat dupa mese este indicat. Ca medicamente se recomanda de regula bolnavilor Acidopeps (fiind in general vorba de aclorhidrici), iar inainte de mese cate o lingurita din solutia de novocaina 1%.

• Sindromul hipoglicemic apare la 2-3 ore dupa ingerarea de dulciuri. Se produce o crestere a glucozei in sange (hiperglicemie), urmata de o hipoglicemie, sub influenta secretiei unei cantitati mai mari de insulina. Odata cu aceasta, bolnavii acuza ameteli, cefalee, tremuraturi, transpiratii, anxietate, stari de lipotimie, iar glicemia poate sa scada pana la 0,4-0,5%.

Tratamentul reclama un regim cu cantitati mici de glucide, cu mese reduse ca volum si servite la intervale mici, iar in timpul crizei se administreaza cantitati reduse de zahar.

• Sindromul de ansa aferenta survine destul de rar (intr-o proportie de 1% din cazurile operate) si numai la aceia la care s-a facut un anumit tip de rezectie gastrica (Billroth I). Suferinta este data de o staza prelungita in ansa aferenta si este mai frecvent favorizata de prezenta unei anse mai lungi, indoita sau tractionata de procese aderentiale. Bolnavii se plang de senzatie de plenitudine, dureri postprandiale, greturi, varsaturi alimentare si bilioase si uneori diaree.

Pentru diagnostic se folosesc semnele clinice si eventual cele radiologice, care semnaleaza o ansa aferenta alungita si dilatata.

Tratamentul igienico-dietetic va consta dintr-un regim alimentar de crutare, iar ca medicatie se prescriu anticolinergice si uneori chiar antibiotice.

• Sindromul carential este relativ frecvent intalnit la bolnavii rezecati gastric, la care, din cauza tulburarilor ce survin in digestia si absortia alimentelor, apar o anemie si o denutritie destul de severe. Anemia din cauza unor sangerari continue este de tip hipocrom (feripriva) si apare mai frecvent la femei. Se remarca paloarea accentuata a pielii (tegumentelor) si mucoaselor, caderea parului, friabilitatea unghiilor etc. Ca tratament se administreaza preparate din fier. Pe de alta parte, denutritia poate lua uneori un caracter sever, bolnavii pierzand in greutate peste 10 kg. Se recomanda un regim echilibrat, bogat in proteine, ca si administrarea de vitamine, preparate de calciu etc.

 

Boala ulceroasa este o afectiune digestiva care se caracterizeaza din punct de vedere anatomic printr-o ulceratie a mucoasei stomacului sau duodenului. Localizarea unei asemenea ulceratii pe mucoasa esofagului inferior este posibila, dar cu totul exceptionala. Morbiditatea prin boala ulceroasa este foarte importanta, incidenta ei situand-o pe primul loc intre bolile digestive. Boala in general este mai frecventa intre 20-50 de ani, dar se intalneste si in afara acestei varste.

Intrucat sucul gastric al  bolnavilor s-a constatat ca de obicei contine o cantitate mai mare de acid clorhidric, s-a sustinut din aceasta cauza ca ulceratiile se produc prin autodigestia mucoasei. Un rol in geneza bolii ulceroase ar reveni tulburarilor in irigatia sanguina locala, in cantitatea si calitatea mucusului si chiar in calitatea epiteliului de acoperire a mucoasei gastrice sau duodenale. Pe de alta parte, intrucat s-a constatat ca boala este mai frecventa printre descendentii bolnavilor de ulcer, s-a apreciat ca la originea acestei boli ar exista cel putin o predispozitie pentru boala, care se transmite ereditar.

In sfarsit, ca si in cazul altor boli digestive, un rol destul de important in aparitia bolii ulceroase poate sa revina unei alimentatii neigienice si abuzurilor de condimente, alcool sau tutun. Merita de asemenea sa fie cunoscute efectele ulceroase pe care le pot avea unele medicamente (aspirina, cortizonul, butazolidina), care se iau pe cale bucala in scop terapeutic.

Locurile preferate sau aparitia ulceratiei sunt: in ulcerul duodenal bulbul, iar in ulcerul gastric mica curbura. Daca in unele cazuri ulceratia se mentine la suprafata, interesand numai mucoasa, sunt destul de frecvente cazurile, in care aceasta va putea cuprinde toate straturile ajungand pana la seroasa si in organele invecinate (ulcer perforat).

Din punct de vedere clinic, simptomul cel mai important prin care se manifesta boala este durerea, o durere adeseori ritmata de alimentatie. Aceasta apare la 1-3 ore dupa mese, dureaza o jumatate de ora pana la 2 ore si apoi se calmeaza pana la masa urmatoare. Pe stomacul gol, deci inainte de mancare, durerea se prezinta frecvent ca o "foame dureroasa", pe care bolnavii si-o calmeaza ingerand cantitati mici de alimente. In ulcerul duodenal, durerea are si un caracter sezonier, aparand mai frecvent primavara si toamna. Variatii mari le prezinta durerea si sub aspectul intensitatii. Durerile se mentin zilnic, perioade de 2-6 saptamani, dupa care asemenea perioade dureroase pot fi urmate de perioade mai lungi sau mai scurte de completa acalmie. Alte manifestari clinice in boala ulceroasa sunt reprezentate de balonari, alterarea poftei de mancare, constipatie si stari de oboseala sau iritabilitate. Ulcerul gastric ca si ulcerul duodenal pot fi urmate de unele complicatii grave cum sunt perforatia si hemoragia (hematemeza sau melena), stenoza (de cele mai multe oro pilorica), malignizarea (cancerizarea unora dintre ele) si periviscerita (formarea de aderente) care insotesc mai des ulcerele penetrante.

Tratamentul bolii ulceroase trebuie sa inceapa in perioadele dureroase cu un repaus de cel putin 7-10 zile. Un loc important il detine apoi regimul alimentar care trebuie instituit. Totusi trebuie sa se ceara bolnavului sa evite sosurile, prajelile, grasimile, condimentele, supele concentrate de carne, ca si alimente cu un continut prea mare in celuloza (legume, zarzavaturi, fructe etc.). Tutunul si bauturile alcoolice trebuie complet interzise. Laptele (daca este tolerat) si derivatele sale, branzeturile proaspete, carnea de pasare sau de vita (rasol sau gratar), ca si ouale moi, trebuie sa intre in alimentatia bolnavului ulceros pentru acoperirea nevoilor sale calorice.

Tratamentul medicamentos prescris de medic trebuie respectat intocmai.

Tratamentul chirurgical se aplica in cazul complicatilor, de genul hemoragiilor sau perforatilor.

 

Gastrita este inflamatia mucoasei gastrice insotita de o serie de tulburari in functiile secretorii si motorii ale stomacului. Dupa evolutia lor clinica gastritele se impart in gastrite acute si gastrite cronice.


Gastritele acute sunt determinate de cauze foarte variate. Astfel, acestea pot fi provocate de factori fizici (bauturile prea reci sau prea fierbinti), factori chimici (abuzul de alcool sau de tutun, folosirea in doze mari a unor medicamente care contin salicilat, iod, arsenic etc sau ingerarea accidentala a unor solutii concentrate acide sau alcaline), factori mecanici (supraincarcarea stomacului cu mese copioase), factori alergici (ingerarea unor alimente cu lapte, fragi, oua etc. de catre persoane al caror organism este sensibil la acestea) si factori toxico-infectiosi (prin ingerarea de alimente care contin microbi sau toxinele lor).


In gastrita acuta, primele semne apar dupa o perioada scurta (care nu depaseste de regula 8 ore) de la ingerarea unuia dintre factorii patogeni amintiti. Boala incepe cu greturi, dureri sau senzatii de presiune in capul pieptului (epigastru), varsaturi alimentare, acide si cu alimente nedigerate. Dupa golirea stomacului, daca se asociaza si o duodenita (gastroduodenita), varsaturile devin bilioase si mai persistente. In acelasi timp bolnavii prezinta si alte tulburari, ca eructatii cu un miros neplacut, cefalee, transpiratii, limba incarcata (saburala) si uneori o febra mai mult sau mai putin ridicata. O simptomatologie asemanatoare, dar mai accentuata, exista in gastrita acuta coroziva, care, asa dupa cum am mentionat este provocata de diferite substante caustice ingerate. O asemenea gastrita este asociata si cu o esofagita coroziva si se insoteste aproape regulat de varsaturi hemoragice (sanguinolente). O gastrita de asemenea foarte severa, dar din fericire rara, este gastrita flegmonoasa, de origine microbiana, care incepe brusc cu febra, frisoane, dureri in epigastru, varsaturi si cu o leucocitoza ce ajunge pana la 20 000-30 000.


Diagnosticul rezulta din informatiile pe care le poate da bolnavul, din semnele clinice amintite si din examenul radiologic care arata de obicei o hipersecretie si un relief gastric cu pliuri ingrosate.


Tratamentul incepe cu repaus la pat, comprese calde pe abdomen, iar daca bolnavul n-a eliminat intreaga cantitate de alimente ingerate, se fac spalaturi gastrice, se administreaza substante vomitive (care sa produca varsaturi) si eventual purgative sau clisme. Dupa o zi in care bolnavul n-a primit nici un aliment, in ziua a doua se pot recomanda ceaiuri, supe de zarzavaturi strecurate si apoi, treptat, se va trece la o alimentatie mai consistenta (gris, orez, oua fierte, compoturi etc.).


Tratamentul medicamentos (cu anticolinergice, pansamente gastrice etc.), prescris de medic, va trebui urmat cu strictete. In gastrita coroziva tratamentul de urgenta va consta din administrarea antidoturilor indicate, iar in gastrita flegmonoasa se va apela la tratamentul chirurgical.


In profilaxia gastritelor acute se va recomanda respectarea regulilor de igiena alimentara, evitarea alimentelor eventual contaminate, evitarea abuzurilor de bauturi alcoolice si de tutun si manipularea cu grija a substantelor caustice care in nici un caz nu vor fi lasate la indemana copiilor.


Gastritele cronice sunt pe buna dreptate considerate ca unele din cele mai frecvente boli digestive. In realitate procesele inflamatorii cuprind adeseori in gastritele cronice si mucoasa duodenala, asa incat se vorbeste adeseori in practica de gastro-duodenite. Ca si in gastritele acute si in cele cronice, cauzele sunt multiple. De fapt mare parte din cauzele gastritelor acute, atunci cand actioneaza timp mai indelungat, pot determina gastritele cronice. Asa de exemplu, greselile de alimentatie cu mese prea fierbinti sau prea reci, luate in graba si la ore neregulate etc., abuzurile de alcooluri concentrate, de tutun sau de diferite condimente, o dantura neingrijita si o masticatie insuficienta, le intalnim frecvent in antecedentele bolnavului de gastrita cronica. De asemenea, abuzurile care se fac cu medicamente ca aspirina, antinevralgicele, unele purgative etc. pot genera o gastrita cronica. Ca substrat morfologic, gastritele cronice se pot prezenta cu pliurile mucoasei ingrosate, grosolane, hipertrofiate (gastrita hipertrofica) sau din contra, acestea sunt sterse iar mucoasa este subtiata (gastrita atrofica). Procesul inflamator poate cuprinde intreaga mucoasa gastrica sau se poate localiza numai la anumite zone, cum ar fi regiunea antrala (gastrita antrala).


Boala, din punct de vedere clinic, incepe cu dureri in epigastru, dureri care desi prezinta unele variatii in intensitate dupa mese, nu capata caracterul ritmic al durerilor din boala ulceroasa. Pe de alta parte, atunci cand avem si o perigastrita prin interesare si a tunicii seroase, durerile pot capata un caracter aproape continuu. Bolnavii prezinta adeseori greturi, varsaturi, eructatii, arsuri, inapetenta, o senzatie de plenitudine dupa mese si adeseori un gust neplacut in gura. Boala are o evolutie cronica, in care perioade de relativa acalmie alterneaza cu perioade de exacerbare. Un regim alimentar adecvat si un tratament corespunzator pot sa duca la vindecare. Uneori se pot ivi insa si complicatii. Desi nu se poate face o relatie cauzala intre gastrita, in general, si boala ulceroasa, totusi, se pare ca forma hipertrofica de gastrita s-ar putea complica ca un ulcer. Unele probleme mai delicate le ridica insa relatiile dintre gastrita cronica hipoacida sau anacida si boala canceroasa. Daca conceptia "gastritei precanceroase" nu detine suficiente argumente pentru a se impune, totusi din punct din vedere practic, este necesar ca bolnavii mai in varsta, cu o gastrita cronica anacida, sa beneficieze de o supraveghere continua mai atenta. Asa se explica faptul ca bolnavii, la care cu ocazia unui chimism gastric s-a gasit o lipsa de acid clorhidric, sunt chemati la controale repetate, periodice.


Diagnosticul gastritelor se face pe baza datelor culese de la bolnav, a simptomelor cu care se insoteste boala, a examenului radiologic si a chimismului gastric. Gastrita cronica nu pare sa fie insotita de o anumita aciditate mai mare sau mai mica. Totusi, se apreciaza ca gastritele hipertrofice evolueaza de regula cu hiperaciditate, iar gastritele ar evolua cu hipoaciditate sau chiar anaciditate. De un real folos, in mana celor experimentati, a devenit astazi examenul endoscopic al mucoasei gastrice (gastroscopie, fibroscopie) care, asociat cu biopsia de mucoasa, permite sa se diferentieze o serie de gastrite de aspecte mai aparte, ca gastrita verucuoasa, gastrita edematoasa, gastrita hemoragica sau gastrita ulcerativa.


Tratamentul in gastrita cronica trebuie sa inceapa cu o alimentatie adecvata, care la inceput se va compune din gris cu lapte, orez, oua moi, supe de zarzavaturi. Mai tarziu, alimentatia va putea deveni mai consistenta, cuprinzand branzeturi, unt, smantana, carne fiarta de vita, de pasare sau de peste slab. Mesele repetate, putin abundente, vor fi reduse in celuloza, urmarind prin aceasta o crutare a mucoasei gastrice.


Pentru calmarea durerilor se vor aplica comprese calde in regiunea epigastrica, repausul la pat nefiind necesar. Fumatul insa si bauturile alcoolice vor fi complet interzise.


Ca medicatie, la recomandarea medicului, in gastritele hipoacide sau anacide se administreaza Acidopeps, iar in cele hiperacide se prescriu de regula prafuri alcaline sau Ulcerotrat. Pentru dureri sunt indicate preparate ca Scobutilul, Lizadonul s.a.


Profilaxia gastritelor cronice, asemanatoare cu aceea a gastritelor acute, obliga indeosebi la respectarea regulilor de igiena a alimentatiei. In special, servirea in liniste a meselor la ore regulate, ingrijirea danturii si o masticatie suficienta, ca si evitarea alcoolului, tutunului, condimentelor si medicamentelor iritante, trebuie avute permanent in vedere.

 

Prostatita este inflamatia glandei prostatice, care poate imbraca doua forme: acuta si cronica. Inainte de pubertate, nu exista inflamatie a prostatei. Maximum de frecventa se gaseste in perioada de activitate genitala, dar se poate intalni si la batrani, cu hipertrofie de prostata.


In capitolul de fata, ne ocupam de forma acuta a prostatitei. Toate cauzele de congestie pelvina pot favoriza dezvoltarea prostatitei: frigul, traumatismele perineale, mersul prelungit cu bicicleta sau calaria, excesele sexuale, constipatia, hemoroizii, alcoolul etc.


Inainte de aparitia chimioterapiei si a antibioticelor, inflamatia acuta a prostatei era o boala obisnuita in practica urologica. Acum, insa, ea a devenit mai rara, ca si uretrita gonococica.


Cauza determinanta a infectiei este constituita de diversi microbi, mai ales stafilococul, izolat sau asociat cu streptococ, gonococ sau colibacil. Foarte rar, microbii anaerobi pot fi intalniti in puroiul prostatitei acute. Microbii patrund in prostata pe trei cai: uretrala, limfatica si hematogena.


A. Calea uretrala este directa si cea obisnuita. Microbii din uretra posterioara ajung la prostata, care inveleste acest segment al uretrei si cu care comunica prin orificiile glandelor prostatice.


B. Infectia pe cale hematogena este produsa mai ales de stafilococ sau streptococ. Originea o gasim in infectiile cutanate (abcese, furuncule) sau dentare, amigdaliene, gastrointestinale etc. Acesti microbi se localizeaza in prostata cand aceasta ofera conditii favorabile de dezvoltare pentru microbi, ca atunci cand este congestionata.


C. Calea limfatica aduce la prostata microbii din leziunile din vecinatate (intestin, rect), ca in cazul abceselor rectale, fistulelor anale, hemoroizilor etc.


Circa 80% din infectiile acute ale prostatei invadeaza si veziculele seminale, care sunt localizate deasupra prostatei si inapoia vezicii. Circa 40% din bolnavii cu uretrita posterioara au un oarecare grad de prostatita.


Oprit in prostata, de obicei intr-un lob, microbul incepe sa se dezvolte si invadeaza epiteliul canalului glandular din prostata (prostatita foliculara), determinand o secretie purulenta, apoi trece prin peretele acestor canale in tesutul prostatic, determinand formarea unui abces si chiar poate depasi prostata, determinand periprostatita.


1. In prima faza, de prostatita foliculara, glanda este marita de volum, datorita congestiei inflamatorii, rosie, de consistenta crescuta. Prin orificiile canalelor excretoare se scurge, la presiune, un lichid muco-purulent sau usor sanguinolent. Numerosi acini sunt transformati in abcese mici, prin inchiderea canalului excretor, edematiat. Cand continutul acinilor transformati in microabcese se mai poate elimina, mulajele purulente ale acestor canale apar in urina bolnavului ca niste filamente in forma de virgula. Netratata, prostatita foliculara se poate croniciza sau evolueaza spre abces.


2. Tesutul din jurul acinilor este si el infiltrat cu leucocite. Cand inflamatia se extinde masiv la acest tesut, ia nastere abcesul prostatic, al carui volum poate varia de la un bob de mazare, pana la o mandarina. Abcesul comunica cu uretra prin orificiile glandelor care se deschid in uretra posterioara. Canalele ejaculatoare, care strabat prostata, pot fi distruse de procesul supurativ. Netratat, abcesul se poate deschide spre uretra sau spre rect sau infiltreaza tesuturile din jur, evoluand spre flegmon periprostatic.


3. In faza de periprostatita, tesuturile din jurul prostatei sunt prinse in procesul inflamator si de aici inflamatia se poate intinde spre regiunile din jur, determinand colectii purulente grave, flegmoane, care au tendinta sa difuzeze spre perineu, gropile ischio-rectale, regiunile fesiere si putand produce chiar o septicemie, complicatia cea mai grava a unei prostatite.


Simptomatologia prostatitei, in caz de origine hematogena, este lipsita de suferinta tractului urogenital. In schimb, inceputul ei este cu febra mare, frisoane, greata, varsaturi.


In faza de prostatita foliculara, urina este tulbure, datorita secretiei purulente a epiteliului glandular prostatic si predomina manifestarile locale: senzatie de greutate in regiunea perineala, de tensiune rectala si tulburari mictionale: senzatie imperioasa a nevoii de a urina, o crestere a frecventei mictiunilor (la 1-2 ore), o jena in momentul eliminarii, rar imposibilitatea de a urina. Mai rar apar si tulburari de defecare  (dureri in momentul evacuarii fecalelor). Daca tratamentul nu se incepe, senzatia de greutate perineala se transforma in dureri accentuate la mers si la asezarea pe scaun.


In faza de abces, fenomenele locale cresc in intensitate: durerea este mai vie si tulburarile mictionale si de defecatie se accentueaza. Urina, tulbure in faza de prostatita foliculara, se limpezeste acum si se poate produce o retentie completa de urina. Incep sa apara si fenomene generale: febra, lipsa de pofta de mancare etc. Netratat, abcesul se poate deschide spre uretra sau spre rect sau infiltreaza tesuturile din jur, evoluand  spre periprostatita. Dupa deschiderea in uretra apare puroi la meatul uretral. Deschiderea spontana spre uretra poate constitui, uneori, cand comunicarea este larga si abcesul mic, un mijloc de vindecare, prin golirea completa a colectiei. Daca comunicarea este stramta, insuficienta pentru golire, atunci evacuarea este incompleta si cavitatile ramase intretin o prostatita cronica. Deschiderea spre rect poate suferi aceeasi evolutie ca deschiderea spre uretra: vindecare spontana sau cronicizare. Deschiderea spontana, concomitenta, spre rect si uretra, poate determina aparitia unei fistule uretro-rectale.


In faza de periprostatita se produce o recrudescenta a simptomelor generale (febra ridicata, frisoane, stare generala alterata).


Mai inainte se intalnea frecvent si o prostatita a batranilor. La acestia, prostatita poate evolua tacut, fara reactii locale sau generale, cum se observa la adult, din cauza unei reactivitati scazute a organismului uzat. Astazi, aceste forme au diminuat foarte mult, prin prezentarea bolnavului la consult medical in stadiile initiale ale bolii si prin administrarea unei terapii antiinflamatoare eficace, cu 30-40 de ani in urma inexistenta: chimio - si antibioterapia.


Tratamentul prostatitei acute ofera rezultate cu atat mai bune, cu cat este aplicat mai precoce. In faza foliculara: antibioticele sau chimioterapicele, administrate dupa determinarea germenului patogen si cercetarea sensibilitatii lui, asociate cu un tratament local (bai calde de sezut, clisme medicamentoase, supozitoare calmante) produc bune rezultate. In faza de abces, tratamentul este chirurgical. Se deschide larg colectia prostatica si se dreneaza. In faza de periprostatita, flegmoanele se dreneaza, de asemenea larg, dupa incizie si antibioterapia se continua in doze masive.


Medicul este singurul in masura sa aprecieze tipul de tratament, in functie de faza evolutiva a prostatitei.


Tratamentul profilactic al inflamatiilor acute ale prostatei consta in evitarea, in inlaturarea unora din cauzele care favorizeaza localizarea infectiei in prostata: tratarea corecta si la timp a uretritelor si evitarea tuturor factorilor care produc congestia pelviana (calaria, bicicleta, bauturile alcoolice, condimentele - piper, boia, ardei iute, mustar, otet, frigul, constipatia, mesele bogate, excesele sexuale, statul prelungit pe scaun etc.).

 

Prostata prezinta o mare importanta in patologia barbatului, prin bolile pe care le poate prezenta, bolile care pot determina manifestari atat urinare cat si sexuale.Rudimentara la copil, ea incepe sa-si mareasca volumul odata cu aparitia pubertatii.De la aceasta varsta incep si bolile ei, mai ales cela inflamatorii, legate de inceputul vietii sexuale.Odata cu inaintarea in varsta, dupa 50 - 60 de ani, leziunile inflamatorii se raresc, dar incep sa apara adenomul de prostata, tumora benigna, mai rar cancerul de prostata.
    Prostata este constituita dintr-un tesut glanduar inglobat intr-un tesut spongios si din fibre musculare.
Prostata este strabatuta de canalele ejaculatoare, care se deschid in uretra posterioara, pornind de la veziculele seminale.Tot in uretra posterioara se deschid si canalele glandelor prostatice.Impreuna cu veziculele seminale, alte glande anexe ale aparatului genital masculin, prostata are singura functie cunoscuta de a secreta plasma germinala, care furnizeaza hrana extracelulara pentru spermatozoizi, acestia posedand mici rezerve de hrana intracelulara.

 

Prostata se gaseste situata sub vezica, inapoia pubelului, inaintea rectului si deasupra perineului. Are forma unei castane, cu varful in jos, corespunzand orificiului inferior a uretrei prostatice si cu baza in sus, spre vezica. Un sunt pe fata posterioara o separa in 2 lobi laterali. Ca dimensiuni, are o inaltime de 2,5-3,0 cm, o latime de 4 cm si o grosime de 2-2,5 cm.

Dimensiunile variaza dupa varsta si indivizi. La copil este mica, ca de altfel toate formatiunile genitale. Prostata creste subit la epoca pubertatii si atinge completa dezvoltarea la 20-25 ani. Dupa 50 de ani, uneori mai devreme (si invers cu celelalte formatiuni genitale, care sufera o atrofie mai mult sau mai putin marcata), ea incepe sa creasca din nou si poate ajunge un volum dublu, triplu sau chiar cvadruplu, fata de dimensiunile gasite la adulti. Uretra prostatica este inconjurata, la originea ei de un inel de fibre musculare care se continua, in sus, cu musculatura vezicala: aceste fibre constituie sfincterul intern, neted al uretrei sau sfincterul vezical.

La sfarsitul ei, la nivelul ciocului prostatei, uretra este, deasemenea, inconjurata de fibre musculare, care constituie al doilea inel muscular - sfincterul extern striat al uretrei. Acest al doilea sfincter este supus vointei si el este acela care poate amana actul mictional, dupa aparitia nevoii de urinare, gratie contractiei lui voluntare.

Datorita celor doua sfinctere, de la inceputul si sfarsitul ei, uretra posterioara se gaseste, in permanenta, inchisa, cu exceptia mictiunii si ejacularii, prin actiunea tonica a acestor muschi sau prin contractia lor.

In jurul uretrei imediat sub mucoasa, se gasesc glandele periuretrale, care sunt separate de glandele prostatice prin fibrele musculare ale sfincterului intern. Degenerescenta adenomatoasa a acestor glande periuretrale ar sta la originea dezvoltarii adenomului de prostata.

Greutatea ei este de 20-25 grame si are o consistenta ferma si elastica.

Prostata este strabatuta, in interiorul ei, de uretra prostatica, lunga de 2,8-3 cm. Glandele prostatice (circa 30-40) se deschid prin mici orificii de cele doua parti ale veru montanum-ului. Prin aceste mici orificii, in caz de uretrita, germenii microbieni (gonococul mai ales), continuti in uretra, trec in prostata si determina o prostatita, acuta sau cronica. In uretra prostatica se deschid si cele doua canale ejeculatoare (la nivelul veru montanum-ului) si inflamatia lor, care se poate produce tot dupa inflamatia uretrei, poate determina aparitia unei deferentite sau epididimite si in leziunile cronice, o stenoza a canalelor ejaculatoare.

Si azi sunt discutii daca hipertrofia de prostata se dezvolta din glandele prostatice propriu-zise, extrasfincteriene, sau din glandele periuretrale intrasfincteriene. Cei mai multi specialisti admit ultima teorie.

In glandele prostatice, mai les la batrani, se gasesc adesea mici graunte galbene, mai mult sau mai putin rotunde, cat un bob de mei sau mai mari care se numesc simpexiuni.

 

Prostata, glanda speciala a barbatului, este un organ glandular de insemnatate genitala, care se dezvolta in jurul portiunii initiale a uretrei.Prostata prezinta o mare importanta clinica, din cauza leziunilor inflamatorii, congestive, hiperplazice sau neoplazice, pe care le poate prezenta.Majoritatea patologiei prostatei se manifesta prin tulburari urinare, fapt care arata relatiile stranse, anatomice si patologice, dintre vezica si prostata.