Acasa » Arhiva lunii noiembrie 2010

Cavitatea abdominala si pelvina

- -

 
Informatii medicale despre cavitatea abdominala si pelvina

Prin cavitatea abdominala si cavitatea pelvina se intelege spatiul cuprins intre peretii osteomusculari ai abdomenului si pelvisului. Ele adapostesc viscerele abdominale si pelvine. S-a aratata ca prin trecerea la ortostatism si prin cresterea diametrului transvers al pelvisului sub actiunea muschilor extensori ai coapselor pe bazin, pelvisul mare (pelvis major) a fost incorporat in peretii abdomenului, fosele iliace interne devenind elemente de sustinere ale organelor abdominale. Ca urmare, cavitatea abdominala se intinde inferior pana la stramtoarea superioara a pelvisului (apertura pelvis superior) prin care comunica larg cu cavitatea pelvina numita si excavatia pelviana sau canal pelvian, care nu este altceva decat cavitatea pelvisului mic (pelvis minor).

Comunicarea larga dintre cele doua cavitati, continuarea directa a peritoneului si in multe situatii patologia lor comuna, a determinat pe unii autori sa le descrie impreuna sub denumirea de cavitatea abdominopelvina, cuprinsa intre diafragma si diafragma pelvina.

Cavitatea abdominala si pelvina cuprinde doua mari compartimente, respectiv cavitatea peritoneala si spatiul extraperitoneal.

Cavitatea peritoneala (cavum peritonei) reprezinta spatiul virtual dintre foitele: parietala, viscerala si mezenteriala a peritoneului. La sexul masculin ea este inchisa ermetic, in timp ce la femei comunica prin ostiul abdominal al tubei uterine cu exteriorul. Aceasta comunicare ar explica posibilitatea propagarii unor infectii de la exterior catre peritoneul pelvin (prin vagina, uter si tuba uterina). Cavitatea peritoneala este cea mai mare cavitate seroasa a peritoneului si se dezvolta din celomul intraembrionar. Ea adaposteste „organele peritoneale” invelite in foita viscerala a peritoneului. De aceea, denumirea de „viscere” sau „organe intraperitoneale” este mai putin exacta. Organele peritoneale cu corectiunea de mai sus „intraperitoneale” tin in cea mai mare parte de tubul digestiv abdominal si glandele sale anexe, care se dezvolta din tubul intestinal primitiv, precum si unele organe genitale (uter, tube uterine) si urinare (vezica urinara) situate in pelvis.

Cavitatea peritoneala este impartita de colonul transvers si mezocolonul transvers intr-un etaj abdominal superior (glandular) sau etajul supramezocolic, numit si partea supracolica (pars supracolica) a cavitatii peritoneale, iar subcolonul transvers si mezocolunul sau se gaseste etajul abdominal inferior (intestinal), numit si etajul inframezocolic sau partea infracolica (pars infracolica) a cavitatii peritoneale.

Etajul inframezocolic este subimpartit la randul sau de catre mezenter a carui radacina merge de la flexura duodenujejunala pana la unghiul ilsocolic in: spatiul mezentericocolic drept (firida colica dreapta) si spatiul mezentericocolic stang (firida colica stanga).

Spatiul mezentericocolic drept este delimitat de:
1. mezenter;
2. colonul ascendent;
3. colonul si mezocolonul transvers (cele doua treimi drepte).

Spatiul mezentericocolic stang este cuprins intre:
1. mezenter;
2. colonul si mezocolunul transvers (treimea stanga);
3. colonul descendent, iar prin stramtoarea superioara a pelvisului comunica larg cu aceasta.

Intre colonul ascendent si peretele lateral al cavitatii abdominale se gaseste santul paracolic (sulcul paracolicus) drept. Acesta ajunge superior pana la ligamentul frenocolic drept, iar inferior se continua spre pelvis. Intre colonul descendent si peretele lateral se afla santul paracolic (sulcus paracolicus) stang, care lateral de mezoul colonului sigmoid se continua si el spre stramtoarea superioara a pelvisului. Superior, acest spatiu ajunge pana la ligamentul franocolic stang. Toate aceste spatii nu au fost omologate in N.A., dar prezinta importanta clinica.

Intre peritoneul parietal si peretii osteomusculari ai cavitatii abdominale si pelvine se gaseste alt spatiu visceral mare, numit spatiul extraperitoneal. Topografic, acesta este impartit in:
1. spatiul retroperitoneal;
2. spatiul subperitoneal sau pelvi subperitoneal;
3. spatiul preperitoneal.

Cele trei compartimente ale spatiului extraperitoneal comunica intre ele dupa cum urmeaza: spatiul retroperitoneal, mai precis, tesutul conjunctiv lax si adipos din acest spatiu se continua superior prin orificiile diafragmei cu tesutul conjunctiv lax din mediastin si inferior cu cel din spatiul subperitoneal. Acesta din urma se continua anterior si superior cu spatiul preperitoneal.

Tesutul conjunctiv lax din spatiul retroperitoneal formeaza fascia subperitoneala (fascia subperitonealis), clasic numita si fascia urogenitala.

Cu exceptia spatiului retroperitoneal, celelalte nu sunt omologate in N.A. Noi le descriem insa, deoarece au importanta in practica medicala. Continuitatea dintre ele explica, de exemplu, posibilitatile de difuziune a colectiilor purulente. Totodata, ele ajuta la o mai buna intelegere a topografiei viscerelor abdominale si pelvine.

1. Spatiul retroperitoneal (spatium retroperitoneale) este cuprins intre peretele posterior al abdomenului si peritoneul parietal posterior. In acest spatiu se afla organele primitiv retroperitoneale:
1. rinichii si glandele suprarenale;
2. ureterele;
3. aorta si vena cava inferioara cu ramurile lor viscerale si parietale;
4. ganglionii limfatici;
5. simpaticul laterovertebral;
6. plexurile nervoase autonome.

Tot in acest spatiu se gasesc organele secundar retroperitoneale, cum sunt:
1. ultimele trei parti ale duodenului;
2. capul si corpul pancreasului;
3. colonul ascendent;
4. colonul descendent.

2. Spatiul subperitoneal sau spatiul pelvi subperitoneal este delimitat superior de peritoneul parietal pelvin si inferior, de diagrama pelvina (formata de muschiul ridicator anal si muschiul coccigian) si diafragma urogenitala. In el se gasesc organele extraperitoneale sau subperitoneale cum sunt:
1. prostata;
2. o parte a vezicii urinare;
3. o parte a rectului;
4. o parte din colul uterin si vagina;
5. ureterele pelvine;
6. ductul deferent;
7. vase sanguine si limfatice;
8. nervii si plexurile nervoase autonome pelvine.

Toate acestea sunt cuprinse in masa de tesut conjunctiv lax si adipos, care formeaza paracistium, parametrium, paracolpium si paraproctium.

3. Spatiul preperitoneal este delimitat posterior de peritoneul parietal anterior si fascia vezicala, iar anterior de fascia transversalis si celelalte straturi ale peretelui abdominal anterior. Inferior, el se continua cu spatiul retropubian (spatium retropubicum, spatium prevesicale sau cavum Retzii), care ajunge pana la colul vezicii urinare si ligamentele puboprostatice. Superior, spatiul preperitoneal se intinde pana la ombilic, iar lateral pana la plicile laterale umbilicale mediale, formate prin obliterarea dupa nastere a arterelor umbilicale. Pe linia mediana sub peritoneu se afla plica umbilicala mediana, formata din uraca (urachus) – un cordon fibros rezultat din obliterarea ductului alantoidian. Tesutul conjunctiv lax din spatiul preperitoneal se continua prin spatiul retropubian (revezical sau Retzius) cu cel din spatiul subperitoneal, din jurul organelor pelvine sau cele care formeaza mezangiile vaselor din pelvis.
 

Regiunile abdomenului

- -

 
Regiunile abdomenului


Prin regiunile abdomenului se inteleg regiunile conventionale de suprafata ale peretilor antero-laterali ai abdomenului, foarte importante in practica medicala, deoarece fata de aceste regiuni se raporteaza asezarea normala si proiectia la suprafata a organelor intra-abdominale. La regiunile abdomenului se refera in cea mai mare parte semnele subiective si indeosebi examenul obiectiv al abdomenului la bolnavi si tot el ajuta la formarea diagnosticului de sediu (exemplu, tumora epigastrica, hernie ombilicala, hernie inghinala s.a.).

Aceste regiuni sunt in numar de noua si sunt delimitate dupa cum vom arata mai jos.

Intre linia de proiectie a diafragmei in partea superioara si arcurile cartilaginoase ale coastelor (rebordurile costale) inferior, completate de orizontala care uneste extremitatea ventrala a coapselor X, se delimiteaza etajul superior sau toraco-abdominal al peretelui abdominal, impartit in trei regiuni:
1. Median - intre cele doua reborduri costale se gaseste regiunea epigastrica (regio epigastrica), de forma triunghiulara cu varful la procesul xifoid si baza in jos, formata de orizontala.
2. Lateral – de o parte si de alta se afla regiunea hipocondrului drept (regio hypocondriaca dextra) si regiunea hipocondrului stang (regio hypocondriaca sinistra).

Intre limita inferioara a etajului superior si orizontala, care uneste spinele iliace antero-superioare, se delimiteaza etajul mijlociu al peretelui abdominal, impartit de cele doua verticale ce merg de la tuberculul pubic la rebordul costal (liniile pararectale) in trei regiuni. Regiunea ombilicala (regio ombilicalis) numita si regiune mezogastrica, este situata median incluzand intre limitele ei cicatricea ombilicala, iar de o parte si de alta lateral de ea, se gasesc doua regiuni abdominale laterale, stanga si dreapta (regio lateralis dextra et sinistra) numite clasic flancul drept si flancul stang.

Etajul inferior al peretelui abdominal, cuprins intre limita inferioara a etajului precedent si inferior, linia plicii inghinale, ce corespunde ligamentului inghinal, tuberculului pubic si marginea superioara a simfizei pubiene, este impartita de cele doua verticale dintre tuberculul pubic si extremitatea anterioara a coastei a V-a in cele trei regiuni. Median se afla regiunea pubica (regio pubica) clasic numita si regiune hipogastrica, iar lateral regiunea inghinala dreapta si stanga (regio inghinalis dextra et sinistra), ce corespund foselor iliace dreapta si stanga.

Mentionam ca etajul superior al peretelui abdominal incluzand regiunea epigastrica, hipocondrul drept si stang corespunde in general etajului supracolic (supramezocolic al cavitatii peritoneale). Etajul mijlociu si inferior corespund la randul lor etajului infracolic (inframezocolic) al cavitatii peritoneale (vezi cavitatea peritoneala).
 

Forma abdomenului si pelvisului

- -

 
Forma abdomenului si pelvisului


Forma abdomenului este variabila cu varsta, sexul, tipul constitutional si se modifica in diverse stari patologice. Factorii care determina aceasta variabilitate pot fi generali si locali.

La nou-nascut abdomenul este mai voluminos in portiunea supraombilicala. Aceasta forma este determinata de o baza larga a toracelui, datorita dimensiunilor mari ale ficatului la nou-nascut si de faptul ca pelvisul la acesta este stramt. Pelvisul stramt conditioneaza si pozitia vezicii urinare, care la nou-nascut este un organ mai mult abdominal decat pelvin. Circumferinta abdomenului reprezinta la nou-nascut, in medie, 56% din lungimea corpului.

La adulti forma abdomenului difera in conditii normale, dupa sex.

La barbati normostenici abdomenul este cvasicilindric si turtit antero-posterior. Distanta dintre procesul xifoid si simfiza pubiana reprezinta in medie 20% din lungimea corpului, iar perimetrul abdomenului (talia) circa 45% din lungime. In comparatie cu normostenicii, la astenici (longilinii) abdomenul este mai ingust, cu unghiul infrasternal ascutit. La picnici (brevilini, hiperstenici) abdomenul se prezinta mai larg si mai voluminos, cu unghiul infrasternal mare, obtuz.

La femei abdomenul are dimensiuni mai mari in portiune infraombilicala. Aceasta forma este conditionata de latimea mai mare pelvisului prin cresterea diametrului transvers si de faptul ca baza toracelui este mai redusa dimensional. La femei distanta dintre procesul rifoid si simfiza pubiana este mai mare de 20% din lungimea corpului, iar ombilicul este situat mai sus. Abdomenul la femei este mai inalt prin faptul ca sternul este mai scurt, iar coloana vertebrala lombara este mai lunga, comparativ cu a barbatului. Talia reprezinta, in conditii normal, circa 42% din lungimea corpului. Dupa sarcini repetate, forma abdomenului se schimba prin scaderea tonusului muscular, depunerea de grasime in portiunea infraombilicala si prin cresterea in inaltime a pelvisului.
„In senium”, coloana vertebrala scade in lungime, iar apertura toracica inferioara si stramtoarea superioara a pelvisului se micsoreaza. Aceste modificari se insotesc de scaderea tonusului musculaturii abdominale, determinand ptozele viscerale, frecvent intalnite la batrani, insotite de modificari de forma a abdomenului si pelvisului.

A. Forma abdomenului este diferita in pozitia verticala a corpului si in decubitus. In pozitia verticala, datorita accentuarii curburilor coloanei vertebrale, indeosebi a lordozei lombare si a inclinatiei pelvisului, abdomenul este impovarat si proemina anterior in portiunea subombilicala. Studii prin model fixat au aratat ca datorita lordozei coloanei lombare, cea mai ingusta regiune a cavitatii abdominale este in dreptul vertebrei L3 si ombilicului. Prin micsorarea lordozei lombare, cum se intampla in sarcina, uterul castiga spatiu in abdomen. In decubitus dorsal, curburile coloanei si inclinatia pelvisului se micsoreaza, iar viscerele se deplaseaza lateral pe coloana vertebrala. In aceste conditii, abdomenul nu mai proemina anterior. In decubitus lateral drept sau stang, abdomenul devine asimetric.

B. Forma abdomenului se modifica in conditii fiziologice particulare, cum este de exemplu sarcina: 
1. in lunile IV-V de sarcina uterul ascensioneaza in abdomen; odata cu cresterea de volum a uterului se reduce treptat lordoza coloanei lombare si creste capacitatea cavitatii abdominale;
2. in luna a V-a fundul uterului ajunge in dreptul ombilicului;
3. in luna a VII-a la jumatatea distantei dintre ombilic si procesul xifoid;
4. in luna a VIII-a si jumatate ajunge la procesul xifoid;
5. fundul uterului coboara in ultimele saptamani ale lunii a IX-a la 2-3 laturi de deget sub xifoid.

C. Forma abdomenului este dependenta in mare masura de continutul sau, respectiv de marimea viscerelor parenchimatoase si de gradul de umplere al viscerelor cavitare, de cantitatea de tesut adipos etc.

D. Forma si volumul abdomenului se modifica in stari patologice.

In contractura abdominala din peritonite si colicile abdominale de cauze diferite, bolnavii iau pozitia in cocos de pusca. Aceasta pozitie determina stergerea lordozei lombare, micsorarea inclinatiei pelvisului cu castigarea de spatiu pentru viscere si concomitent scaderea tonusului peretelui si a presiunii abdominale, fapt care diminua stimulii durerosi porniti din peritoneu.

Frecvent se intalnesc modificari ale formei normale a abdomenului in afectiunile osoase ale coloanei vertebrale, toracelui si pelvisului osos, precum si ale membrelor inferioare, ca de exemplu in cifoze, spondiloze, lordoze, morbul Pott, in bazinele viciate de cauze diverse, in coxalgie si luxatia congenitala de sold etc.

Alte cauze tin de peretii musculoaponevrotici ai abdomenului, ca de exemplu in herniile inghinale, herniile liniei albe, in eventratii si evisceratii sau sunt determinate de afectiuni generale si ale organelor intra-abdominale cum sunt: adipozitatea, starile casectice, ascita (abdomenul de batracian), contractura abdominala, meteorismul, visceroptoza – in scaderea tonusului musculaturii abdominale, tumorile intra-abdominale sau pelvine s.a.
 

Limitele abdomenului si ale pelvisului

- -

 
Limitele abdomenului si ale pelvisului


Limita de suprafata dintre abdomen si torace este mai jos situata decat limita interioara dintre cavitatea toracica si cea abdominala. Ea incepe de la varful apofizei a XII-a, extremitatea anterioara a XI-a, arcul costal cartilaginos (arcus costalis) denumit clinic rebordul coastei, intalnindu-se cu cea din partea opusa la baza procesului xifoid. In interior, datorita formei si pozitiei diafragmei, cavitatea abdominala proemina adanc in torace.

Diafragma este un muschi inspirator care formeaza intre cavitatea toracica si abdominala un perete musculoaponevrotic mobil. In timpul expiratiei, cupola diafragmatica dreapta ajunge cu convexitatea ei maxima la inaltimea spatiului al IV-lea intercostal pe linia medioclaviculara. In inspiratie, diafragma coboara, la dreapta ajungand pe linia medioclaviculara, la marginea superioara a cartilajului coastei a VI-a, iar la stanga pana in dreptul spatiului VI intercostal. Centrul tendinos al diafragmei, cu partea sa pericardica – putin inclinat spre stanga, se proiecteaza in expiratie pe corpul vertebrei T10, iar in inspiratie la marginea inferioara a vertebrei T11.

Limita de suprafata dintre abdomen si pelvis nu se suprapune nici ea celei interioare. Ea porneste de la un reper format de varful apofizei spinoase a vertebrei L5, urmand de o parte si de alta crestele iliace, plicile inghinale, tuberculul pubic si marginea superioara a simfizei pubiene. Prin trecerea la pozitia verticala, aripile iliace care circumscriu pelvisul mare (pelvis major) au fost incorporate in peretii abdomenului, iar limita inferioara a cavitatii abdominale este reprezentata de stramtoarea superioara a pelvisului (apertura pelvis superior).

Aripile iliace dublate la interior de muschiul iliac si medial de muschiul psoas, devin suprafete de sprijin pentru organele abdominale. Acest proces este consecinta tractiunii muschilor extensori ai coapsei asupra osului iliac si a intregului pelvis osos, caruia i-au marit indeosebi diametrul transversal. Asa se explica la om proeminenta sub tegument a crestelor iliace si aparitia feselor, regiuni si ele caracteristice pentru om.

Pelvisul este inchis inferior de un alt perete mobil reprezentat de diafragma pelviana, format de muschiul ridicator anal si muschiul coccigian, sub care se afla regiunile perineului.

Peretii musculoaponevrotici ai abdomenului se intind intre un cadru osos superior, mobil, format de apertura toracica inferioara si un cadru osos inferior, fix, format de limita superioara a pelvisului osos. Cele doua inele osoase sunt solidarizate intre ele posterior si median de un stalp mobil reprezentat de coloana vertebrala lombara, a carei convexitate proemina in abdomen. Lordoza coloanei lombare este maxima la L3, regiune in care cavitatea abdominala este si cea mai ingusta in directia sagitala. De mentionat ca, de marimea celor doua inele osoase, de inaltimea coloanei lombare si marimea lordozei acesteia depinde in mare masura forma abdomenului.
 

Abdomenul si pelvisul

- -

 
Abdomenul si pelvisul


Abdomenul si pelvisul formeaza partea mijlocie si inferioara a trunchiului. Peretii lor delimiteaza in interior cavitatile viscerale, abdominala si pelvina. Limitele de suprafata ale abdomenului si ale pelvisului nu corespund insa limitelor interioare ale cavitatii abdominale si pelvine. Acest fapt este determinat de trecerea omului la pozitia verticala sau ortostatica.

Peretii abdomenului si pelvisului impreuna cu cei ai toracelui sunt pereti ai trunchiului si din punct de vedere functional ei se integreaza unitar in aparatul de sustinere si miscare – aparatul locomotor.

 

Mediastinul

- -

 
Mediastinul


Mediastinul, o alta regiune de importanta vitala a cavitatii toracice, ocupa partea mediana, dintre cei doi pulmoni, a acestei cavitati.

El este turtit lateral si se intinde mult antero-posterior dar in special in inaltime, fund un culoar anatomic de trecere atat in perioada fetala, cat si la adult. La embrion, gatul, viitorul torace si abdomenul, comunica larg intre ele. Ulterior, formarea organelor cervicotoracice si alungirea corpului embrionului, implica o migrare generala in sens craniocaudal. Astfel se explica de ce unele organe (cordul, diafragma) au sursa de inervatie si uneori de vascularizatie la nivelul gatului. La sfarsitul lunii a 3-a intrauterine, mediastinul apare complet constituit, umplut cu mezenchim, si se intinde antero-posterior intre stern si coloana vertebrala, iar supero-inferior, de la baza gatului la diafragma.

Limita superioara a mediastinului corespunde planului aperturii superioare.

Limita lui inferioara este reprezentata de partea centrala a fetei superioare a diafragmei. In cele 2/3 anterioare diafragma este aproape orizontala. In 1/3 posterioara diafragma coboara oblic spre coloana lombara, ceea ce alungeste vertical mediastinul pana la limita inferioara a coloanei toracice.

Inaltimea mediastinului in partea lui anterioara este mai mica si corespunde inaltimii sternului intre recesurile pleurale costomediastinale.

Lateral, mediastinul este limitat de pleurele mediastinale. Acestea se muleaza strans pe organele mediastinului intre care tind sa se insinueze si astfel nu au o dispozitie paralela intre ele.

In ceea ce priveste grosimea mediastinului, acesta creste catre partea inferioara unde se afla cordul. Ea ramane mica posterior de cord, unde mediastinul prezinta o zona de grosime mijlocie.

Limita anterioara a mediastinului difera la adult de cea de la nou-nascut. La adult distanta dintre cele doua recesuri pleurale costomediastinale este foarte ingusta in portiunea mijlocie a sternului, iar superior si inferior de acesta, se delimiteaza cate o arie triunghiulara care corespunde timusului si respectiv cordului. La copil, cordul are raport mai redus cu peretele anterior toracic, fiind acoperit de timus care este foarte dezvoltat si coboara pana la nivelul ventriculului drept. In acest fel recesurile costomediastinale sunt departate lateral, mai ales in partea superioara, limitand intre ele o arie triunghiulara cu baza superioara, intinsa din dreptul cordului pana la manubriul sternal.

La nou-nascutul care nu a respirat, limita intre pleura mediastinala si cea costala este mai departata de stern, deoarece pulmonii inca nu s-au extins in toata cavitatea pleurala. Primele respiratii modifica aceste raporturi. Sternul se departeaza de coloana, iar recesurile pleurale si marginale anterioare ale pulmonilor se apropie de linia mediana. Expansiunea pulmonilor se realizeaza la inceput in partea inferioara, dar in cursul primei saptamani prin aerarea si a partilor superioare ei se insinueaza intre timus si peretele toracic. Spatiul ocupat de timus ajunge in acest fel mai ingust dar mai adanc antero-posterior. Dupa o luna, situatia devine asemanatoare celei de la adult, iar intre cele doua triunghiuri libere, recesurile pleurale se apropie atat de mult incat in unele cazuri se depasesc unul pe altul.

Mediastinul nu este nici o cavitate si nici un sept, ci o regiune viscerala ocupata de organe strans legate intre ele, care realizeaza un tot. In el se gasesc:
1.cordul cu pericardul si vasele mari;
2.partea toracica a canalului alimentar;
3.partea mijlocie si inferioara a arborelui respirator extrapulmonar;
4.timusul;
5.o retea vasculara limfatica complexa presarata cu statii ganglionare;
6.trunchiurile nervoase;
7.tesut conjunctiv mediastinal.

Acest tesut umple spatiile dintre organe sub forma si grosimi variabile, asigurandu-le acestora o anumita independenta anatomo-functionala. Textura histologica este realizata de:
1.fibroblaste;
2.adipocite;
3.substanta fundamentala;
4.fibre colagene si elastice, cu densitate, suplete, permeabilitate si laxitate variabila in functie de specia animala, de individ si de regiunea considerata.

Acest tesut conjunctiv nu este inert. El nu are doar rolul de a umple golurile, ci are elemente active receptive la influente mecanice, clinice, neurovegetative, hormonale etc.

Structura Iui este fixa si rigida in jurul inimii, a trunchiurilor arteriale si a traheii, care sunt puncte de sprijin solide. Ea este mai putin ferma si mai labila in jurul vaselor venoase si limfatice, a esofagului si a nervilor. Ca zona de rezistenta se admit:
1.ligamentul sternopericardic;
2.teaca conjunctiva periesofagotraheala care este totusi neomogena si discontinua;
3.ligamentul interpleural care uneste fundurile de sac pleurale interazygoesofagian si interaorticoesofagian sub forma unei condensari in plan frontal;
4.densificarile perivasculare;
5.celelalte ligamente pericardice etc.

Zonele de mare suplete sunt locul in care de altfel se produc herniile mediastinale si se gasesc in partile antero-superioare (posterior de manubriu) si respectiv postero-inferioare (posterior de cord) ale mediastinului. In mediastin se descriu doua formatiuni adipoase bine constituite, reprezentate de corpul adipos retrosternal si spatiul subcardiac.

Faptul ca in pneumomediastin aerul patrunde in tot mediastinul, dovedeste inconsistenta sau caracterul incomplet, discontinuu, al diverselor septuri care sunt larg permeabile la aer si apar lipsite de semnificatie functionala.

Asa cum s-a descris, mediastinul nu este un spatiu inchis, ci comunica cu regiunile vecine.

Superior, lipsa limitelor anatomice face ca unele procese patologice cervicale sa poata migra sau sa se poata extinde in mediastin sau invers (ex. Gusa toracica).

Inferior, diafragma prezinta la nivelul ei numeroase orificii care permit legatura cu cavitatea abdominala.

Lateral, santurile costale situate prin definitie posterior si in afara limitelor teoretice nu ar trebui atasate spatiului visceral medio-toracic, dar absenta limitelor nete cu partea posterioara a mediastinului, precum si interactiunile patologice care se intalnesc in mod obisnuit intre aceste zone contigui, determina in practica sa fie incluse in mediastin.

De asemenea, in hil, tesutul mediastinal se continua fara limita cu tesutul interstitial peribronsic si pulmonar asa incat stabilirea unei demarcatii nu poate fi decat conventionala. Patologia acestei regiuni impune ca pe de o parte cele doua bronhii principale cu toata originea extrapulmonara sa nu fie atasate mediastinului, ci sistemului respirator de care sunt indisociabile patologic. Cancerele bronsice sunt considerate astfel afectiuni pulmonare care doar in mod secundar invadeaza si in mediastin. Pe de alta parte ganglionii limfatici din hil pana la ganglionii interbronsici trebuie considerati ca apartinand mediastinului deoarece patologia lor nu poate fi disociata de aceea a ganglionilor situati in plin mediastin.

Din punct de vedere functional, mediastinul realizeaza un tot caruia i se atribuie un rol de:
1.echilibrare;
2.amortizare;
3.izolare a elementelor pe care le contine;
4.in hemodinamica circulatiei venoase de intoarcere, precum si
5.alte roluri dintre care unele ipotetice.

In ceea ce priveste primul rol, trebuie mentionat ca mediastinul prin intermediul pleurelor sufera variatiile manometrice si cinetice ale ciclului respirator. El isi mareste volumul in inspiratie odata cu cutia toracica, deformarile respiratorii fiind absorbite in special la nivelul celor doua zone slabe. In el se transmit impulsurile sistolodiastolice ale masei cardioaortice sau modificarile din timpul deglutitiei. La toate aceste solicitari el opune o rezistenta plastica legata de structura sa anatomica.

Rezulta astfel o adaptare semiactiva-semipasiva la modificarile de forma, pozitie si presiune, prin care organele mediastinale sunt sustrase influentei ritmice a miscarilor respiratorii, avand asigurata si independenta motorie reciproca necesara bunei lor functionari. Mediastinul joaca deci un rol de:
1.amortizor;
2.lubrifiant;
3.izolant, asigurand un echilibru static si dinamic intre cele doua hemitorace.

Situatia lui mediana se pastreaza nu doar in caz de simetrie a presiunilor din cele doua cavitati pleurale, ci si in caz de pneumotorax unilateral, prin functia sa regulatoare proprie. Presiunea in interiorul mediastinului este egala cu cea atmosferica.

Intoarcerea venoasa este favorizata de aspiratia diastolica a cordului si de aspiratia toracica in inspiratie (vis á fronte) fapt mai evident la cei cu mediastin suplu la care exista o aritmie cardiaca legata de respiratie.
Impartirea mediastinului s-a facut dupa criterii anatomice diferite, anatomochirurgicale, radiologice etc., dar toate acestea nu sunt decat conventionale deoarece nu au substrat anatomic evident cu toate ca prezinta o reala importanta practica.

In sens vertical s-a descris un mediastin superior si altul inferior cu limita la nivelul planului orizontal care trece prin partea superioara a arcului aortic, fie la cel prin bifurcatia traheii.

In sens artero-posterior s-a descris un mediastin anterior si altul posterior, separat printr-un plan frontal tangent la fata anterioara a bifurcatiei traheii. Partea anterioara care in acest caz cuprinde 2/3 din mediastin este sub-impartita fie in doua etaje (inferior cardiac si superior), fie in trei (inferior cardiac, mijlociu al marilor vase si superior timic). In sfarsit, sunt autori care descriu o loja mediastinala mijlocie limitata de un plan pre- si altul retro-traheobronsic, in care lateral este inglobat hilul.

Impartirea anatomo-radiologica in 9 campuri prin doua planuri orizontale si doua frontale este, de asemenea, conventionala, dar este utila in practica, pentru localizarea mai usoara a unui proces patologic la nivelul mediastinului.

Nomenclatura Internationala recunoaste o parte superioara, mediastinul superior, si inferior de acesta, mediastinul anterior, mijlociu si posterior.

Mediastinul superior (mediastinum superius) se intinde de la planul aperturii toracice pana la planul care trece prin unghiul sternal si fata inferioara a corpului vertebrei T4, fiind marginita anterior de manubriul sternal, posterior de primele 4 vertebre toracice, iar lateral de pleurele mediastinale. In mediastinul superior sunt cuprinse:
1.originile muschilor sternohioidieni si sternotiroidieni;
2.partea inferioara a muschilor lungi ai gatului;
3.arcul aortic cu vasele care pleaca din el (trunchiul brahiocefalic, artera carotida comuna stanga si artera subclavie stanga);
4.venele brahiocefalice si partea superioara a venei cave superioare;
5.vena intercostala superioara stanga;
6.nervii vagi, cardiaci, frenici, laringeu recurent stang;
7.traheea;
8.esofagul;
9.ductul toracic;
10.resturile timusului;
11.ganglionii limfatici (paratraheali, mediastinali anteriori si o parte din cei traheobronsici).

Mediastinul anterior (mediastinum anterius) este cuprins intre corpul sternului si pericard. Intre unghiul sternal si perechea a 4-a de cartilaje costale el este foarte ingust datorita apropierii celor doua recesuri pleurale costomediastinale care la copil pot fi chiar suprapuse unul altuia. In tesutul conjunctiv lax care umple mediastinul anterior se gasesc:
1.ligamentele sternopericardice;
2.2-3 ganglioni limfatici;
3.mici ramuri mediastinale ale arterei toracice interne.

Mediastinul mijlociu (mediastinum medium) cuprinde:
1.inima cu pericardul;
2.aorta ascendenta;
3.partea intrapericardica a venei cave superioare;
4.partea terminala a venei azygos;
5.bifurcatia traheii cu cele doua bronhii principale;
6.trunchiul pulmonar cu arterele pulmonare dreapta si stanga;
7.venele pulmonare drepte si stangi;
8.nervii frenici;
9.o parte a plexului cardiac;
10.cativa ganglioni limfatici traheobronsici.

Mediastinul posterior (mediastinum posterius) are ca limita anterioara bifurcatia traheii, venele pulmonare, pericardul si partea posterioara a diafragmei, care este mult inclinata inferior in aceasta treime posterioara. Dispozitia diafragmei face ca inaltimea mediastinului posterior sa corespunda la toata intinderea ultimelor vertebre toracice. In mediastinul posterior se gasesc:
1.esofagul;
2.aorta descendenta toracica;
3.venele azygos si hemiazygos;
4.canalul toracic;
5.nervii vagi si splanchnici;
6.ganglionii limfatici mediastinali posteriori.
 

Anomaliile congenitale ale inimii

- -

 
Anomaliile congenitale ale inimii


Se produc in timpul cardiogenezei si formarii vaselor mari, aproximativ intre a 20-a si a 50-a zi a dezvoltarii intrauterine, perioada in care pot fi tulburate fenomenele delicate ale embriogenezei aparatului cardiovascular. Se pot produce defecte de incorporare a inimii, avand drept rezultat defecte de pozitie; se poate produce o dezvoltare incompleta sau fuzionarea unor parti care sunt de obicei distincte; se pot resorbi parti care in mod normal trebuie sa ramana (defecte septale); pot sa apara vase intr-un loc anormal, raman vase care trebuie sa se oblitereze sau dispar vase care trebuie sa ramana. Cum diversele mecanisme embriogenetice, putin cunoscute in intimitatea lor, au loc simultan, apar destul de frecvent anomalii complexe, adevarate sindroame malformative.

Anomaliile aparatului cardiovascular reprezinta aproximativ 2% din totalul bolilor cardiace si 30% din totalul malformatiilor pe aparate si sisteme.

Cauzele anomaliilor aparatului cardiovascular nu se cunosc cu certitudine. Se stie astazi ca rubeola contractata de mama in primele doua luni si jumatate de sarcina produce anomalii ale aparatului cardiovascular intr-o proportie de 10%, iar diabetul parintilor in proportie de 2,5%.

La animale, soareci si sobolani, s-au obtinut anomalii ale aparatului cardiovascular prin administrare de albastru tripan, prin avitaminoza A, prin raze ionizante, prin hipoxie; aceste rezultate nun pot fi extrapolate la om decat cu prudenta.

Nu se cunosc inca factori genetici care produc anomalii ale aparatului cardiovascular, iar in situatia in care exista anomalii cardiovasculare la mai multi membri ai aceleiasi familii, nu se cunoaste mecanismul de transmitere. Datorita progreselor stiintei, majoritatea acestor animalii beneficiaza astazi de tratament chirurgical.

Anomaliile cromozomilor se asociaza cu cardiopatiile congenitale: intr-o proportie de 30-40% trizomia 21, 50% trizomia 13-15 si 80% trizomia 18. In ceea ce priveste ordinea frecventei, pe primele locuri apar defectele de septare si apoi persistenta canalului arterial.

Anomaliile de pozitie ale inimii sunt defecte de incorporare, incompatibile cu viata (exemplu, exocardia) sau compatibile cu viata (ca situs inversus asociat cu cel visceral, cand anomalia se petrece foarte devreme, in timpul segmentarii, sau izolat ca in dextropozitia cordis primaria). Defecte ale migrarii aseaza inima in regiunea cervicala, toracica superioara (inima in picatura), abdominala, lombara sau in hemitoracele drept (dextropozitia primara, asociata de cele mai multe ori si cu alte anomalii).

Anomaliile de vascularizatie ale inimii intereseaza in special dezvoltarea arterelor coronare: lipsa unei coroane, originea ei inalta, din aorta sau din pulmonara.

Anomaliile sistemului excitoconductor sunt mult mai rare.

Anomaliile de septare ale inimii, constituite in saptamanile 4, 5 si 6 se prezinta solitare sau sunt asociate cu alte defecte ale inimii, constituind anomalii cardiace complexe. Defectele de sept atrial (DSA) imbraca mai multe aspecte, dupa varsta la care a aparut defectul.

Inima triloculara (uniatriala, biventriculara) este consecinta nedezvoltarii in totalitate a septului interatrial, cu persistenta atriului unic, stare normala in saptamana a 4-a intrauterina.

Persistenta lui ostium primum, normala in saptamana a 5-a, se prezinta ca un orificiu situat deasupra valvulelor, tricuspida si mitrala, prin care trece sangele din atriul drept in cel stang.

Persistenta lui ostium secundum (persistenta orificiului Botallo) apare ca un orificiu larg in mijlocul septului; acest defect este constituit probabil la sfarsitul saptamanii a 5-a si inceputul celei de-a 6-a, fie printr-o resorbtie exagerata a septului prim, fie prin dezvoltare insuficienta a septului secund.

Inchiderea prematura a orificiului interatrial in cursul vietii intrauterine aduce dupa sine o hipertrofie a inimii drepte (atriu si ventricul) si moartea in primele momente dupa nastere.

Desi in primele 6 luni dupa nastere septum primum si secundum fuzioneaza complet, comunicarea interatriala va ramane la 20-25% din adultii normali ca un orificiu permeabil pentru sonda; aceasta insa nu antreneaza sunt cardiac si nu se considera anomalie.

Defectul de sept atrial asociat cu stenoza mitrala este cunoscut sub numele de sindromul Lutembacher cu sunt stanga-dreapta.

Prin absenta contopirii plicilor endocardice din stramtoarea atrioventriculara persista un ostium atrioventricular comun, numit canal atrioventricular comun; anomalia este asociata cu comunicare interatriala si interventriculara.

Anomaliile de sept ventricular (DSV) sunt defecte ale peretelui interventricular aparute in saptamana a 6-a, prin agenezia portiunii membranoase a septului, mei frecvent, sau a portiunii sale musculare, putand sa mearga pana la absenta totala a septului interventricular. Rareori se intalneste aspectul de ventricul unic, neseptat: inima triloculara, biatriala si univetriculara; malformatia este cianogena.

Defect localizat la nivelul portiunii membranoase a septului interventricular

Defectele septale atriale sau ventriculare se asociaza uneori in sindroame constante, binecunoscute, care beneficiaza de tratament chirurgical.

Boala Ebstein este un sindrom care apare mai rar, avand ca semn principal dezvoltarea anormala a valvulei tricuspide, care este atrezica si mai joc implantata. Aceasta malformatie este o boala cianogena si se asociaza cu:
1.comunicarea interatriala;
2.comunicarea interventriculara;
3.atrofia ventriculului drept;
4.hipertrofia ventriculului stang.

Sunt si alte sindroame cianogene corelate cu circulatia pulmonara redusa. Din aceasta categorie fac parte anomaliile bulbului arterial, asociate cu comunicare interventriulara. Anomalia bulbului arterial se produce in timpul saptamanii a 6-a, prin septarea lui incompleta; din el ramane o portiune aortico-pulmonara comuna, numita „trunchi arterial comun”, prin care se golesc ambele ventricule.

Persistenta trunchiului arterial. Artera pulmonara isi are originea in trunchiul comun

Tetralogia Fallot se produce prin diviziunea inegala a bulbului arterial, care determina:
stenoza arterei pulmonare;
deplasarea spre dreapta a aortei („aorta calare”);
defect de sept interventricular si, in consecinta,
hipertrofia ventriculului drept.

Tetralogia Fallot
      A. Vedere de suprafata
      B. Cele patru componente ale defectului


Trilogia Fallot cuprinde:
1.stenoza pulmonara;
2.hipertrofia ventriculului drept;
3.comunicare interatriala.

Prin coborarea nespiralata a septului arterial se poate realiza transpunerea inversa a orificiilor arteriale (ale aortei si ale arterei pulmonare), anomalie numita transpozitia vaselor mari; este asociala cu comunicarea interventriculara in portiunea membranoasa a septului.

Transpozitia vaselor mari

Anomaliile valvulelor semilunare. Mai cunoscuta este stenoza valvulelor arterei pulmonare. Pentru a fi compatibila cu viata, stenoza completa este asociata cu persistenta comunicarii interatriale, prin care sangele trece din inima dreapta in inima stanga si cu persistenta canalului arterial.

In caz de atrezie a valvulelor aortice cu fuziunea lor completa, aorta, ventriculul stang si atriul stang sunt atrofiate; coexista un canal arterial larg. Defectul apare prin insuficienta absorbtie a mezenchinului valvular in timpul formarii valvulelor.

Anomaliile arterelor mari. Una din cele mai frecvente anomalii vasculare este persistenta canalului arterial. In mod normal, obliterarea lui se realizeaza prin proliferarea intimei, dupa luna a III-a de viata intrauterina; persistenta lui poate fi solitara sau asociata cu alte anomalii.

Coarctatia aortei, sau stramtarea accentuata a lumenului aortic, se realizeaza prin neobisnuita proliferare a intimei, secundara unei anomalii a tunicii medii a aortei. Coarctatia poate sa fie situata inainte sau dupa deschiderea canalului arterial, amanunt important in chirurgie.

Coarctatie de aorta
A.tipul preductal
B.tipul postductal

Hipoplazia aortei (aorta angusta) apare foarte rar.

Arcul aortic dublu se formeaza prin persistenta arcului aortic drept; rezulta astfel un inel aortic in jurul viscerelor gatului, inel vascular care poate determina tulburari prin compresiune.

Absenta carjei aortice, prin obliterarea anormala a arcului arterial IV stang este insotita de persistenta unui larg canal arterial, care suplineste local aorta. In aceste cazuri, arterele carotide sunt singurele ramuri ale aortei ascendente.

Anomaliile arcului aortic IV pot fi intovarasite de anomalii de origine ale arterelor subclaviculare si carotide. Variatiile aortei descendente sunt destul de frecvente, in special in regiunea renala, unde arterele regionale provin din arterele mezonefrosului.

Anomaliile venelor. Sistemul cav, avand o dezvoltare complexa si complicata, este sediul unor anomalii variate, dar foarte bine compensate. Sunt cunoscute mai ales unele din ele, intalnite mai frecvent.

Absenta venei cave inferioare este suplinita prin marea vena azigos si este asociata cu varsarea directa in atriul drept a venelor hepatice.

Vena cava inferioara dubla in segmentul ei inferior apare prin persistenta venei sacrocardinale stangi.

Dubla vena cava superioara este consecinta persistentei venei cardinale craniale stangi, cu absenta trunchiului venos brahiocefalic stang. Se formeaza astfel vena cava superioara stanga, care se deschide prin sinusul coronar in atriul drept.

Sunt cazuri in care persista numai vena cava superioara stanga si sangele din dreapta este deviat in stanga prin trunchiul venos brahiocefalic si prin vena azigos stanga.

Se poate intampla ca venele pulmonare sa nu se deschida toate in atriu, uneori chiar nici una, ele devenind tributare unei vene cave superioare stangi anormal prezenta, venei azigos sau trunchiului brahiocefalic stang. Alteori poate persista sistemul venei cardinale stangi, cu deschiderea venei hemiazigos in sinusul coronar.

S-a observat si o dezvoltare defectuoasa a venei cave inferioare in regiunea prerenala, compensata prin dezvoltarea sistemului vascular azigos.
 

Inima si pericardul

- -

 
Inima si pericardul


Dezvoltarea cordului, organul central al aparatului cardiovascular, incepe inca la embrionul de 1,5 mm, la sfarsitul saptamanii a III-a. Circulatia sangelui la embrionul uman apare in stadiul de 7 somite, respectiv in saptamana a IV-a de viata intrauterina.

De timpuriu, la nivelul extremitatii cefalice, anterior de placa neurala si lama procordala (viitoarea membrana bucofaringiana), in regiunea numita arie cardiogena, se diferentiaza din mezenchim primele celule angioformatoare. Acestea vor forma un plex vascular endotelial in stransa relatie cu splanchnopleura, din care iau nastere doua tuburi endoteliale, unul stang si altul drept.

Datorita flexiunii laterolaterale a discului embrionar, cele doua tuburi se apropie median tot mai mult si, treptat, fuzioneaza unul cu altul in directie cranio-caudala. Se formeaza astfel tubul cardiac primitiv unic, stratul sau endotelial devenind endocardul cordului definitiv.

Concomitent, se formeaza cavitatea pericardica. Tubul cardiac este suspendat de pericard prin mezocardul dorsal. Formarea si accentuarea flexiunii cranio-caudale a corpului embrionar determina bascularea cu 1800 in jurul unui ax transversal a primordiului pericardului si cordului.

Ca urmare, acestea se vor situa anterior de intestinul anterior si superior de sacul vitelin si septul transvers unde formeaza umflatura cardiaca (proeminenta cordis).

Sectiune transversa prin embrion, in diverse etape de dezvoltare, aratand formarea unui unic tub cardiac din cele doua primordii

Odata cu aceste procese, celulele mezenchimale din splanchnopleura se dispun ca o manta in jurul tubului endocardic. Din ele se vor diferentia celulele musculare ale miocardului si celulele mezoteliale ale epicardului. Timpuriu, mezocardul dorsal dispare, iar tubul cardiac ramane legat de pericard doar la extremitati, in rest fiind liber in cavitatea pericardica. Tubul cardiac are un capat arterial, cefalic si altul venos, caudal. Intre extremitati se diferentiaza dilatatiile, separate la exterior de santuri. Dilatatia dinspre capatul arterial poarta numele de bulbul primitiv al cordului (bulbus cordis primitivus), dupa care urmeaza ventriculul primitiv (ventriculus primitivus) si atriul primitiv (atrium primitivus) in care se deschide sinusul venos (sinus venosus) care are doua coarne (cornua sinus), unul stang si altul drept. Comunicarea dintre atriul primitiv si si ventricul se numeste canal atrioventricular (canalis atrioventricularis). De mentionat ca initial atriul primitiv si coarnele sinusului venos sunt extrapericardice, ele fiind ulterior incorporate in cavitatea pericardica.

Bulbul cordului se continua cranial cu sacul aortic sau cu aortele ventrale din care pleaca succesiv arcurile arteriale aortice sau arterele branchiale, care dupa ce strabat antero-posterior arcurile branchiale se deschid in aortele dorsale. La extremitatea opusa in fiecare corn al sinusului venos, se deschid cate o vena vitelina, vena ombilicala si vena cardinala comuna (ductul lui Cubier) formata prin fuziunea venei precardinale cu vena postcardinala de aceeasi parte.

In etapa care urmeaza, cordul primordial (cor primordiale) nu se dezvolta uniform, ci bulbul cordului si ventriculul prezinta un ritm mai rapid de crestere in lungime fata de celelalte cavitati ale sale. Ca urmare, el nu mai ramane rectiliniu, ci se curbeaza, mai intai luand forma literei „U” cu concavitatea anterior si la dreapta, iar apoi forma literei „S” cordul sigmoid (cor sigmoideum) cu atriul situat posterior de ventricul.

Schimbarile de pozitie ale cavitatilor cordului se continua si in dezvoltarea ulterioara, pana cand se ajunge la forma sa definitiva. Concomitent, cordul si pericardul coboara in regiunea cervicala spre torace – „descensus cordis” – si tot acum are loc procesul de septare a cavitatilor primitive ale cordului.

Septarea cordului
Separarea sangelui venos de cel arterial la nivelul cordului, s-a realizat treptat in filogeneza. La pesti, inima ramane ca un tub mic cu parti mai dilatate dispuse succesiv. La amfibieni, atriul primitiv se septeaza in doua cavitati. Un atriu primeste sangele circulatiei sistemice si altul sangele oxigenat din plamani. Ventriculul, camera de expulzie a cordului, ramane unic. Ca urmare, septarea la aceste vertebrate este incompleta, sangele fiind amestecat. La reptile, separarea se extinde si la ventriculi. Dar, cu exceptia crocodililor, la care septul intraventricular este aproape complet, la celelalte reptile sangele se amesteca in mare parte. La vertebratele cu sange cald, pasari, mamifere, la care metabolismul mai intens cere un sistem circulator mai eficient, separarea intre inima venoasa si cea arteriala dupa nastere este completa.

Septarea atriului primitiv si soarta sinusului venos
La nivelul canalului atrioventricular, care are pozitie transversala, apar prin proliferarea celulelor endocardice doua proeminente – pernute endocardice – una ventrala si alta dorsala, denumite in Nomenclatura Embriologica Internationala – tuber endocardiale atrioventriculare. Prin fuziunea lor ia nastere septul intermediar (septum intermedium), care imparte canalul atrioventricular intr-un ostiu atrioventricular drept si altul stang.

Concomitent cu acest proces, pe tavanul atriului primitiv se dezvolta septul prim (septum primum) care creste descendent spre a fuziona cu septul intermediar. Dar, precedand aceasta fuziune, intre marginea septului prim si septul intermediar se delimiteaza un orificiu numit foramen primum.

Inainte ca foramen primum sa dispara prin obliterare, in partea centrala a septului prim, prin proces de resorbtie, se formeaza un alt orificiu numit foramen secundum. Prin acest orificiu atriul drept este in comunicare cu atriul strang. Tot acum, de pe tavanul atriului drept se dezvolta septul secund (septum secundum) care creste descendent si tinde sa oblitereze foramen secundum. Septul secund nu ajunge insa sa fuzioneze cu septul intermediar. Marginea sa libera delimiteaza cu marginea libera a partii inferioare a septului prin orificiul de comunicare dintre atrii, numit formen ovale. Marginea libera a partii inferioare a septului prim indeplineste rol de valva la nivelul de foramen ovale. El impiedica trecerea sangelui din atriul stang in cel drept, permitand doar trecerea in sens invers. In acest fel, o parte a sangelui din atriul drept trece in atriul stang si mai departe in circulatia generala (sistemica), ocolind astfel circulatia mica sau pulmonara, caci dupa cum se stie pana la nastere plamanul fetal nu indeplineste functii de hematoza.

Dupa nastere, in mod normal, foramen ovale se inchide si intreg sangele venos din atriul drept trece in ventriculul drept si de aici la plaman pentru hematoza. Inchiderea se realizeaza prin fuziunea septului prim cu cel secund. Datorita cresterii presiunii in atriul stang, septul prim este impins catre cel secund, realizand astfel fuziunea si separarea completa a celor doua atrii. Marginea septului secund devine limbul fosei ovale (limbus fossae ovalis).

Odata cu schimbarea pozitiei atriului primitiv, se schimba si pozitia sinusului venos al inimii. De asemenea, cornul drept al sinusului venos creste mai rapid decat cel stang. Aceste din urma, prin obliterarea partii terminale a venei viteline stangi si a venei ombilicale stangi, primeste o cantitate mai mica de sange. In final, cornul stang al sinusului venos devine sinus coronar, cea mai mare vena a inimii, care colecteaza sangele venos din peretii cordului. Treptat, sinusul venos si cornul sau drept care creste rapid vor fi incorporate in atriul drept. Ostiul sinoatrial, initial in pozitie transversala, devine vertical. El are forma ovala si este marginit de o valvula venoasa dreapta si alta stanga. Prin fuziunea extremitatilor craniale ale acestor valvule venoase, se formeaza septum spurium. Dupa incorporarea sinusului venos in atriul drept, septum spurium devine creasta terminala (crista terminalis) a atriului drept, marcand in interior limita dintre partea sinusala si atriul drept propriu-zis, careia la suprafata ii corespunde santul terminal (sulcus terminalis). Totodata, valvula stanga a ostiului sinoatrial involueaza si dispare, iar valvula dreapta va da nastere valvulei venei cave inferioare (Eustachio) si valvulei sinusului coronar al inimii (Thebesius).

In atriul stang se deschide vena pulmonara care are patru afluenti venosi mari. In cursul dezvoltarii, vena pulmonara va fi incorporata in peretele atriului stang, iar cei patru afluenti ai sai ajung sa se deschida in atriu, formand cele doua vene pulmonare drepte si doua vene pulmonare stangi.

Stadiul final de dezvoltare al venelor mari

Partea peretelui atriului stang dintre varsarea venelor pulmonare stangi si drepte provine din peretele venei pulmonare si nu din cel al atriului primitiv. Totodata, la nivelul atriului drept si stang se dezvolta cate un diverticul care devine auricul drept si auricul stang (urechiuse).

Septarea ventriculului primitiv si soarta bulbului cordului

Septarea ventriculului primitiv se realizeaza prin formarea septului interventricular (septum interventriculare). Aceasta apare in saptamana a IV-a pe planseul ventriculului primitiv. El creste ascendent catre pernitele sau tuberculii endocardici care prin fuziune au format septul intermediar. Ventriculul in acest stadiu nu este septat complet. Intre marginea semiinelara libera a septului muscular si pernitele endocardice, se delimiteaza orificiul interventricular (foramen interventriculare).


Sectiune frontala prin inima embrionului de 30 de zile, cu foramenul interventricular primar, si comunicarea atriului stang cu ventriculul stang primitiv

Acest orificiu se va inchide odata cu formarea partii membranoase (pars membranacea) a septului interventricular care rezulta din fuziunea septului spiral bulbar cu septul intermediar.

Odata cu septarea ventriculilor din partea proximala a bulbului cordului, care se septeaza prin aparitia septului spiral aorticopulmonar, se formeaza si se incorporeaza in ventriculul drept definitiv conul arterial (conus arteriosus) sau infundibulum. In partea stanga din el ia nastere vestibului aortic.

Partea distala a bulbului cordului poarta numele de trunchi arterial (truncus arteriosus) care, prin formarea septului spiral aorticopulmonar va da nastere partii proximale a aortei si trunchiului pulmonar (truncus pulmonaris).

Dupa individualizarea ostiilor atrioventriculare, prin formarea septului intermediar, din mezenchim se diferentiaza valvele tricuspida si mitrala sau dicuspida, legate prin cordaje tendinoase de muschii papilari la nivelul ostiilor arteriale prin septarea trunchiului arterial de catre septul aorticopulmonar, se formeaza valvulele semilunare pulmonare, una anterioara si doua posterioare si valvulele semilunare aortice, doua anterioare si una posterioara.

Tesutul nodal al inimii, format din nodul sinoatrial, nodul atrioventricular, fasciculul sau trunchiul atrioventricular – cu crusdexter si crussinister, precum si reteaua Purkinje, se dezvolta prin diferentierea locala a celulelor muschiului cardiac. El este asezat sub andocard si incepe sa bata ritmic din saptamana a IV-a.
 

Anomalii de dezvoltare a plamanilor

- -

 
Informatii medicale despre anomaliile de dezvoltare a plamanilor

Au fost descrise cazuri extrem de rare de agenezie pulmonara.

Aplaziile si hipoplaziile pulmonare apar prin dezvoltare insuficienta, globala sau partiala.

Anomaliile de diviziune si de simetrie ale bronhiilor, destul de frecvente, pot crea dificultati atat in explorarea, cat si in chirurgia plamanului.

Au fost descrise si cazuri de existenta a unor lobi izolati de arborele traheobronsic, fara comunicare aeriana, fara functie respiratorie, numiti sechestratii si dispusi in special intralobular.

Anomaliile traheii sunt legate de anomaliile esofagiene, din cauza originii lor comune. Dezvoltarea defectuoasa a septului esofago-traheal in cea de a 4-a saptamana, poate sa duca la o atrezie esofagiana izolata (cazuri foarte rare), asociata de cele mai multe ori cu o fistula traheala.

Fistula esofago-traheala poate fi dubla (mai rar) sau unica, formata de segmentul caudal sau poststenotic; uneori comunicarea anormala se constituie intre esofag si una din bronhiile principale, mai frecvent cea stanga.

Aceste defecte apar cu o frecventa de aproximativ 1 la 2000 de nasteri si pot beneficia de tratament chirurgical.
 

Dezvoltarea aparatului respirator

- -

 
Dezvoltarea aparatului respirator (medicina, sanatate, tratament, diete)


Caile respiratorii inferioare si plamanii se dezvolta din endodermul peretelui anterior al proenteronului sau intestinului anterior. Regiunea peretelui al intestinului din care se va diferentia aparatul respirator, este situat median sub al 4-lea arc branhial si poarta numele de camp sau arie pulmonara.

La acest nivel apare mai intai un sant, numit sant laringotraheal sau sant pulmonar, care prin evaginare in directia anterioara ia forma diverticulara si apare la embrionul de trei saptamani (3 mm lungime). Capatul superior al acestui diverticul corespunde viitoarei guri a esofagului. Diverticulul este mai umflat la extremitatea inferioara.

Embrion de aproximativ 25 de zile, cu relatiile dintre diverticulul respirator, inima, stomac si ficat

Acest diverticul creste repede si prin formarea de jos in sus a unui sept frontal, numit septul traheoesofagian, se separa progresiv de peretele anterior al viitorului esofag. Din acest mugure diverticular iau nastere de sus in jos:
1.laringele;
2.traheea;
3.bronhiile si plamanii;
4.mucoasa acestor organe;
5.epiteliul alveolar.

Etape in dezvoltarea traheei si plamanilor
A. 5 saptamani.
B. 6 saptamani.
C. 8 saptamani.

Celelalte formatiuni din structura lor se dezvolta din mezenchimul regional. Scheletul, muschii, vasele si nervii laringelui se dezvolta din arcurile branhiale.

Condrogeneza prin care din mezenchim se vor forma inelele cartilaginoase incomplete ale traheei si bronhiilor, incepe in saptamana a 8-a si progreseaza de sus in jos. In saptamana a 5-a se diferentiaza primele mioblaste ale muschiului traheal.

Mugurii pulmonari primari apar timpuriu si la inceput sunt asimetrici.

Sectiune transversa prin mugurii pleurali aratand faldul pleuropericardic care divide portiunea toracica a cavitatii corpului in cavitate pleurala si pericardica

Mugurele pulmonar drept este putin mai mare decat cel stang la embrionul de 5 mm. Mugurele pulmonar drept creste mai pronuntat in directie infero-laterala, iar cel stang mai mult in directie orizontala. Din mugurii pulmonari primari iau nastere mugurii lobari, trei in dreapta si doi in stanga. Acestia cresc extensiv in mezenchimul din viitorul mediastin si proemina tot mai mult in canalele pleurale.

Transformarea canalului pericardioperitoneal in cavitate pleurala si formarea membranelor pleuropericardice


In interiorul mugurilor lobari ramificatia epiteliala bronho-pulmonara se continua dicotomic pana la nastere cand se formeaza 18 generatii de ramificatii, iar dupa nastere procesul continua pana cand ramificatiile ajung la 25 generatii.
In cursul organogenezei plamanul fetal strabate trei stadii:
1.pseudoglandular
2.canalicular
3.alveolar.
In stadiul pseudoglandular se individualizeaza mugurii lobari si brohiile.
In stadiul canalicular se formeaza bronhiolele respiratorii.
In stadiul alveolar apar canalele alveolare si alveolele.

Dezvoltarea histologica si functionala a plamanilor
A.perioada canaliculara dureaza din saptamana 16 pana in 26;
B.perioada sacului terminal incepe la sfarsitul celei de-a 6 si inceputul celei de-a 7-a luni.

 Mezenchimul din jur se continua initial cu cel al esofagului si stomacului, formand plamanului un fel de mezou: mezopneumonium.

In ceea ce priveste forma exterioara, se schiteaza mai intai baza plamanilor datorita faptului ca sunt impinsi in sus de ficat si de diafragma. Varful incepe sa se individualizeze in luna a 3-a.

Aspectul glandular al plamanului se datoreaza faptului ca in viata intrauterina el nu este functional, fiind strabatut de o mica cantitate de sange, care prin canalul arterial trece in cea mai mare parte in aorta. Alveolele sunt deplin formate din luna a 7-a.

Dupa prima respiratie plamanul este destins de aer, luand forma si consistenta specifice.
 

Dezvoltarea diafragmului

- -

 
Dezvoltarea diafragmului (medicina, sanatate, tratament, diete)


Cavitatea vaginala a testiculului deriva si ea embriologic din celomul intraembrionar. Ea incepe sa se formeze in luna a 3-a intrauterina ca un diverticul al peritoneului parietal numit procesul vaginal al peritoneului, in viitoarea regiune inghinala.

In cursul acestei luni, procesul vaginal strabate canalul inghinal, ajungand pana la orificiul sau superficial. In luna a 7-a el ajunge in scrot, pregatind astfel calea de coborare a testiculului (descensus testis).

La sexul feminin procesul vaginal nu depaseste orificiul superficial al canalului inghinal, iar la sfarsitul lunii a 3-a incepe sa involueze si se inchide.

Canalul peritoneovaginal prin care initial cavitatea peritoneala comunica cu cavitatea vaginala a testiculului, involueaza dupa nastere si se inchide, partea din scrot devenind cavitate scrotala.

In cazurile in care canalul peritoneovaginal nu se oblitereaza, prin el se produc herniile inghinale congenitale.

Prin involutia sa incompleta, pot ramane la nivelul funiculului spermatic mici vestigii diverticulare din care iau nastere chiste ale funiculului spermatic la barbat sau formatiuni chistice inghinale la femeie (chiste ale canalului Nuck).
 

Formarea cavitatilor seroase

- -

 
Formarea cavitatilor seroase (medicina, sanatate, tratament, diete)


Dezvoltarea celomului intraembrionar si a cavitatilor seroase ce deriva din el este legata de evolutia mezodermului.

In saptamana a 3-a de viata intrauterina, din linia primitiva se diferentiaza mezodermul intraembrionar, care este cea de a treia foita a discului embrionar, dispus intre ectoderm si endoderm. Odata cu formarea sa ,el se organizeaza, alcatuind mezodermul paraaxial, intermediar, si lateral.

Mezodermul paraaxial situat de o parte si de alta a notocordului, se segmenteaza in directie cranio-caudala, formand somitele sau segmentele mezodermului.

Mezodermul intermediar da nastere cordoanelor nefrogene.
Mezodermul lateral, nesegmentat in totalitate, se continua cranial cu mezodermul nesegmentat cefalic, iar marginile discului embrionar cu mezoblastul extraembrionar.

Mezodermul cefalic fuzioneaza pe linia mediana cu cel de partea opusa, cranial de lama precordala, viitoarea membrana orofaringiana. In aceasta regiune se diferentiaza mezodermul cardiogen. In stadiul presomitic al dezvoltarii, prin confluenta unor vezicule captusite cu celule mezoteliale numite vezicule celomice precefalice aparute in mezenchim, ia nastere prima schita a cavitatii pericardice (primordium pericardii).

Formarea mezodermului intermediar:
A. sectiune transversa prin embrionul de 19 zile
B. Sectiune transversa prin embrionul de 20 zile

Mezodermul cefalic fuzioneaza pe linia mediana cu cel de partea opusa, cranial de lama precordala, viitoarea membrana orofaringiana. In aceasta regiune se diferentiaza mezodermul cardiogen. In stadiul presomitic al dezvoltarii, prin confluenta unor vezicule captusite cu celule mezoteliale numite vezicule celomice precefalice aparute in mezenchim, ia nastere prima schita a cavitatii pericardice (primordium pericardii).

Odata cu formarea somitelor, mezodermul lateral incepe sa se cliveze cranio-caudal in cele doua lame numite somato si splanchnopleura.

Sectiune transversa prin embrion, in diverse etape de dezvoltare:
A. Cavitatea intraembrionara comunica liber cu cavitatea extraembrionara
B. Comunicare aproape incetata
C. La sfarsitul saptamanii 4 mezodermul splahnic este continuu cu cel somatic, si cavitatile sunt complet inchise.

Somatopleura sau lama parietala a mezodermului lateral se dispune sub ectoderm iar splanchnopleura sau lama viscerala ramane atasata de endoderm. Intre aceste doua lame se schiteaza de o parte si de alta celomul intraembrionar primitiv, care in partea craniala comunica bilateral cu cavitatea pericardica primitiva, care este situata median.

Cavitatea pericardica primitiva incepe sa se formeze cranial de viitoarea membrana orofaringiana. Mai tarziu, prin cresterea rapida a veziculelor cerebrale cu schitarea extremitatii cefalice si cresterea pronuntata in lungime a peretelui dorsal al corpului embrionar, se produce flexiunea cranio-caudala a acestuia cu concavitatea ventral. Corpul embrionului ia forma literei C cu convexitatea dorsal.

Tubul cardiac primitiv si cavitatea pericardica formata in jurul sau, isi schimba pozitia, basculeaza, situandu-se caudal de stomodeum in partea ventrala a regiunii brahiale, respectiv a faringelui, unde formeaza umflatura cardiaca (proeminentia cordis).

Dorso-lateral, cavitatea pericardica primitiva comunica in acest stadiu cu canalele pleuroperitoneale dezvoltate progresiv de o parte si de alta a tubului intestinal primitiv si a mezenterului sau dorsal si ventral.

La embrionul de 2,5 mm lungime, celomul intraembrionar comunica bilateral, in partea caudala a canalelor pleurale, cu celomul extraembrionar. Acesta s-a format in saptamana a 2-a de viata intrauterina in mezoblastul extraembrionar. Prin cresterea amniosului si formarea peretilor antero-laterali ai trunchiului, cavitatea celomului extraembrionar se reduce treptat si dispare. Din el ramane o mica portiune la nivelul cordonului umbilical numit celom umbilical (caeloma umbilicale).

Intre saptamanile 6-10 de viata intrauterina, in celomul umbilical herniaza temporar ansele intestinului mijlociu (mesenteron), formand hernia sau omfalocelul umbilical fiziologic.

In saptamana a 10-a, dupa repozitia anselor in cavitatea abdominala, celomul umbilical dispare in totalitate in cordonul umbilical.

La embrionul cu 20 de somite (de aprox. 3 mm), din perele ventral al intestinului anterior, caudal de pungile brahiale, ia nastere mugurele laringotraheal (tubus laringotrahealis). Din umflatura caudala a mugurelui laringotraheal se dezvolta mugurii pulmonari, care cresc extensiv in mezenchimul inconjurator din viitorul mediastin si in canalele pleurale.

Celomul intraembrionar primitiv sau cavitatea pericardopleuro-peritoneala se va septa, dand nastere in stadiile ulterioare cavitatilor seroase definitive ale trunchiului.

Septarea celomului se realizeaza prin formarea diafragmei, care va desparti cavitatile pleurale si pericardica din torace de cavitatea peritoneala.

Membranele pleuropericardice vor contribui la separarea cavitatilor pleurale de cea pericardica.

Formarea diafragmei este un proces complex la care participa septum trasvers, membranele pleuroperitoneale, mezenterul dorsal primitiv (mezoesofag) si partial somatopleura peretelui dorso-lateral al trunchiului.
 

Cavitatile seroase ale trunchiului

- -

 
Cavitatile seroase ale trunchiului

Organele interne sunt adapostite, cea mai mare parte, in cavitatile seroase ale trunchiului. Cavitatile seroase ale trunchiului sunt:
1. cavitatea pericardica;
2. cavitatea pleurala;
3. cavitatea peritoneala;
4. cavitatea vaginala a testiculului derivata din cavitatea peritoneala.

Aceste cavitati seroase se dezvolta din celomul intraembrionar.
 

Dezvoltarea coloanei vertebrale

- -

 
Dezvoltarea coloanei vertebrale (medicină, sănătate, tratament, diete)


Mezenchimul sclerotomial migrează în săptămâna a 4-a spre linia mediană, înconjurând notocordul şi tubul neural care s-a format înapoia lui. Acest mezenchim păstrează dispoziţia segmentară a somitelor din care porneşte; între segmente se găsesc arterele intersegmentare.

Segmentele caudale ale sclerotoamelor se densifică prin conţinut celular, deosebindu-se de segmentele craniale, care rămân mai puţin dense.


La formarea corpurilor vertebrale precartilaginoase participă un segment mai dens şi unul mai puţin dens din două sclerotoame succesive; între partea densă şi partea mai puţin densă a aceluiaşi sclerotom se formează discul intervertebral, care închide în el resturi din notocord.

Formarea intersegmentară a vertebrelor definitive permite musculaturii care se dezvoltă din miotoame să rămână segmentară şi să se insere pe două vertebre succesive. Tot secundar acestei evoluţii, vasele, iniţial intersegmentare, ajung la nivelul mijlocului corpului vertebrelor.

Nervii rahidieni (spinali) păstrează poziţia lor segmentară primară, formându-se la nivelul discurilor intervertebrale; ieşirea lor din canalul rahidian se face prin găurile intervertebrale sau interpedunculare.

După stadiul precartilaginos, în săptămâna a 7-a începe condrificarea prin doi centri care apar în corpul vertebrei şi prin câte unul în fiecare jumătate a arcului vertebral, care se formează înconjurând tubul neural.

Cei patru centri alcătuiesc vertebra cartilaginoasă, care în săptămâna a 9-a îşi începe osificarea.

Formarea coloanei vertebrale - etape:
A. Săptămână a IV a de dezvoltare.
B. Condensarea şi proliferarea sclerotomului caudal se produce în jumătatea cranială a sclerotomului cranial.
C. Formarea corpului vertebral precartilaginos.
 

Importanta funcţionala a coloanei vertebrale

- -

 
Importanţa funcţională a coloanei vertebrale (medicină, sănătate, tratament, diete)


Coloana vertebrală este caracteristică vertebratelor şi îndeplineşte trei roluri majore:

1. Protecţia măduvei
În canalul vertebral se găseşte măduva spinării învelită de meninge. Rolul protector al coloanei vertebrale este evident, anterior fiind format de puternicele corpuri vertebrale, iar posterior de arcurile vertebrale suprapuse. Uneori, fracturile coloanei vertebrale pot interesa măduva sau (şi) meningele.

2. Rolul static
În ortostatism (staţiunea verticală) coloana vertebrală reprezintă un ax solid ce susţine capul, trunchiul şi membrele superioare; ea transmite apoi greutatea la pelvis şi la membrele inferioare.
Dezvoltarea mare a vertebrelor lombare se explică prin greutatea pe care trebuie să o susţină. Curburile sagitale ale coloanei vertebrale au ca rezultat mărirea rezistenţei.
Coloana vertebrală poate prezenta şi curburi patologice, ca urmare a exagerării curburilor normale:
Cifoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexităţii posterioare.
Lordoza patologică se caracterizează prin accentuarea convexităţii anterioare.
Scolioza constă în exagerarea curburilor în plan frontal.
Curburile patologice ale coloanei vertebrale pot fi:
- ereditare
- dobândite.
Dezvoltarea şi funcţionarea unor viscere pot fi influenţate în sens negativ de către curburile patologice ale coloanei vertebrale.

3. Rolul biomecanic
Coloana vertebrală este antrenată în mişcări numeroase şi ample; graţie acestora, corpul are o mare mobilitate.
 

Coloana vertebrala

- -

 
Coloana vertebrală (medicină, sănătate, tratament, diete)


Dimensiuni :  
Lungimea coloanei vertebrale este în medie de 73 cm la bărbat şi 63 cm la femeie, reprezentând astfel 40% din lungimea totală a corpului.
Lăţimea maximă a coloanei vertebrale este la baza sacrului unde măsoară 11 cm. De aici merge descrescând atât în jos, cât şi în sus.
Diametrul sagital maxim este la nivelul ultimelor vertebre lombare unde atinge 7 cm, apoi descreşte atât în sus cât şi în jos.

Curburi:
Coloana vertebrală nu este rectilinie, ci prezintă două feluri de curburi :
- în plan sagital
- în plan frontal

1. Curburile în plan sagital (anteroposterior)
     Sunt orientate fie cu convexitatea înainte când se numesc lordoze, fie cu convexitatea înapoi când se numesc cifoze.
Coloana vertebrală prezintă 4 curburi :
- curbura cervicală cu convexitatea înainte (lordoza)
- curbura toracală cu convexitatea înapoi (cifoza)
- curbura lombară cu convexitatea înainte (lordoza)
- curbura sacro-coccigiană cu convexitatea înapoi (cifoza)
În timpul vieţii intrauterine coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea înapoi.
La nou-născut coloana vertebrală prezintă un unghi lombosacral ce separă cifoza cervico-toracală de cea sacro-coccigiană.
Lordoza cervicală apare în lunile 3-5 şi este rezultatul ridicării capului de către sugar.
Lordoza lombară apare în jurul vârstei de 2 ani şi se datorează staţiunii verticale şi locomoţiei.
Curburile sagitale sunt dobândite în cursul vieţii.

2. Curburile în plan frontal (transversal)
Sunt mai puţin pronunţate ca cele în plan sagital. În mod obişnuit întâlnim:
- curbura cervicală cu convexitatea la stânga;
- curbura toracală cu convexitatea la dreapta
- curbura lombară cu convexitatea la stânga.
Curbura toracală este primară, fiind determinată de tracţiunea muşchilor mai dezvoltaţi la membrul superior drept ; celelalte două curburi sunt compensatorii, având scopul de a restabili echilibrul corporal. La stângaci, curburile frontale sunt îndreptate în sens invers.

Conformaţia exterioară
Coloana vertebrală considerată în totalitatea ei prezintă:
- faţa anterioară
- faţa posterioară
- două feţe laterale        
1. Faţa anterioară este formată de o coloană cilindrică, rezultată din suprapunerea corpurilor vertebrelor.
2. Faţa posterioară prezintă pe linia mediană procesele spinoase, care formează împreună creasta spinală. Procesele spinoase se pot explora cu multă uşurinţă, mai ales în timpul flectării trunchiului. La limita dintre coloana cervicală şi toracală se vizualizează foarte net procesul spinos al vertebrei C7 (vertebra proeminentă); pornind de la acest proces spinos, se poate numerota fiecare vertebră.
În continuarea proceselor spinoase se explorează creasta sacrală mediană, iar în plica interfesieră se pot palpa coarnele sacrale, coarnele coccigelui şi hiatul sacral.
De fiecare parte a crestei spinale se găsesc şanţuri profunde, numite şanţuri vertebrale ; ele adăpostesc muşchi ce acţionează asupra coloanei vertebrale.
3. Feţele laterale prezintă : vârful proceselor transversare, pediculii vertebrali, găurile intervertebrale şi porţiunile laterale ale corpilor vertebrali.
Vârful procesului transversar al atlasului poate fi palpat imediat sub procesul mastoidian.

Canalul vertebral
Este format prin suprapunerea găurilor vertebrale. Canalul vertebral se continuă în sus cu cavitatea neurocraniului, iar în jos se deschide prin hiatul sacral. Canalul vertebral urmăreşte toate inflexiunile coloanei vertebrale.
Diametrele canalului vertebral variază ; ele sunt mai mari în regiunea cervicală şi lombară, în raport cu mobilitatea mai mare a coloanei vertebrale în aceste regiuni. În regiunea toracală, unde mobilitatea coloanei vertebrale este mai redusă, diametrele canalului vertebral sunt mai mici.
 

Apa ionizata

- -

 
Apa ionizată (medicină, sănătate, tratament, diete)


Mai jos sunt câteva explicaţii extrase dintr-o revistă de ştiinţă (Ion Life Detox News nr.7/2004), care explica de ce ne îngrăşăm, ne îmbolnăvim şi îmbătrânim.

În ultimii 30 de ani japonezii şi coreenii s-au bucurat de beneficiile aduse sănătăţii şi condiţiei fizice de apă ionizată, restul lumii aflând de ea doar  de câţiva ani. Poate că cel mai uimitor aspect al fenomenului numit "apa ionizată" este că, în Japonia, o familie din 5 consuma apa ionizată. Noi toţi  avem prea mult aciditate. Hrana pe care o consumăm arde împreună cu oxigenul din celule pentru a produce energie. După ardere, hrana se transformă în reziduuri acide, iar celulele le depozitează în circuitul sanguin. Corpul nostru elimina aceste reziduuri prin urină, respiraţie şi transpiraţie, restul   fiind depozitate de-a lungul vaselor de sânge şi ţesuturi. Pentru a putea trăi, sângele şi celulele noastre trebuie să fie uşor alcaline  (sângele are pH-ul de 7,35). Pentru a-şi păstra alcalinitatea, organismul nostru face o mică "scamatorie", prin care converteşte reziduurile acide în reziduuri acide solide. Dacă corpul poate menţine aceste reziduuri nediluate, le poate stoca pe o perioadă nedeterminată, neafectând pH-ul în restul corpului. Aşa că le stochează într-o grămadă de locuri şi moduri, inclusive în  grăsime. Îngrăşarea poate fi rezultatul necesităţii reziduurilor acide de a avea un mediu de stocare.
Concluzie: prima dată suntem acizi şi apoi apare grăsimea.
Exemple ale reziduurilor acide solide în corpul nostru sunt: colesterolul, acizi graşi, acid uric, pietre la rinichi, urâţi, sulfaţi şi fosfaţi.
Acumularea acestor reziduuri acide reprezintă procesul îmbătrânirii. Formula chimică pentru colesterol şi acizii graşi este arderea incompletă a carbohidraţilor. Colesterolul şi acizii graşi sunt rezultatul consumului de paste şi pâine. Acidul uric şi amoniacul provin de la toate tipurile de carne. Acidul fosforic provine de la cereale, cum ar fi orezul şi băuturi tip cola. Acidul sulfuric provine de la gălbenuşul de ou. Acizii sulfurici şi fosforici sunt otrăvitori. Ei trebuie neutralizaţi de minerale alcaline, înainte să devină ceva benign. În absenţa unei cantităţi suficiente de minerale alcaline  în dieta noastră, corpul nu are de ales şi va fura calciul din oase, neutralizând aceşti acizi, transformându-i i în sulfaţi, fosfaţi şi urâţi; aşa apare în timp osteoporoza. Una dintre marile probleme ale reziduurilor acide este că îngroaşă sângele şi blochează capilarele. Din această cauză, multe persoane suferă de hipertensiune arterială. În funcţie de locul în organism unde sunt stocate reziduurile acide, circulaţia sângelui în acea zonă este slabă şi este posibil ca un organ vital să primească insuficient sânge, devenind disfuncţional. Multe boli degenerative sunt rezultatul proastei circulaţii. Un exemplu tipic este diabetul, care este cauzat de acumulările acide în jurul pancreasului. Celulele canceroase sunt acide, în timp ce celulele sănătoase sunt alcaline. Celulele normale nu pot supravieţui în apropierea zonelor cu acumulări de reziduuri acide. Oricum, anumite persoane au gene puternice, care suferă mutaţii pentru a supravieţui în mediu acid. Aşa se  dezvolta celulele canceroase. Atâta timp cât mediul rămâne acid, cancerul va  reapare după o operaţie de extirpare a celulelor canceroase. Oncologiştii cu experienţă cresc alcalinitatea pacienţilor, înainte de operaţie.

Reziduurile acide din interiorul vaselor de sânge sunt foarte periculoase, putând duce la înfundarea capilarelor din zona creierului. Corpul nostru lipeşte aceste reziduuri de pereţii vaselor de sânge, dar în cazul unor eforturi mari, când presiunea creşte, aceste reziduuri se pot dezlipi şi bloca vasele capilare din zona creierului provocând accidente cerebrale. Alcalinul neutralizează acidul. Apa alcalină ionizată neutralizează reziduurile acide din corpul omenesc şi le lichefiază pentru a fi eliminate de către rinichi. Un exemplu care ne ajută să înţelegem acest lucru ar fi grăsimea de pe mâini, după ce spălăm carnea. Aceasta grăsime nu poate fi îndepărtată cu apă de la robinet. Avem nevoie de un săpun pentru a lichefia grăsimea şi a ne curăţa pielea. Grăsimea este acidă şi săpunul este alcalin. Ne spălăm corpul la exterior, îndepărtând murdăria, dar neglijam complet murdăria din interior. Deci ne conducem după dictonul "Ceea ce ochii nu văd, nu există". În funcţie de fiecare organism, noi stocăm reziduurile acide în mod diferit. Simptomele bolilor se manifestă în funcţie de locul unde sunt stocate reziduurile. Când vom înţelege că bolile degenerative ale adulţilor sunt cauzate de acumulările de deşeuri acide, nu va mai fi nici un mister că utilizarea apei alcaline ionizate ne îmbunătăţeşte sănătatea. Pentru a duce o viaţă lungă şi sănătoasă,  mai întâi trebuie să eliminăm deşeurile acide din corpul nostru. Cel mai bun şi uşor mod de a scăpa de aceste deşeuri acide este să le lichefiem şi să le neutralizăm cu apă alcalină ionizată. Prin eliminarea particulelor reziduurilor acide din sânge, eliminăm riscul îmbolnăvirilor care pot duce la moarte subită. Apa alcalină ionizata nu are valoare nutriţională sau de medicament, dar are uimitoarea capacitate de a neutraliza şi lichefia deşeurile acide, pentru a putea fi eliminate din organism, păstrând alcalinitatea acestuia - deci sănătatea şi starea de bine.
Sfaturi pentru sănătate:

BEŢI APĂ PE STOMACUL GOL: În Japonia zilelor noastre este foarte popular obiceiul de a bea apă imediat după trezire în fiecare dimineaţă. Mai mult, testele cercetătorilor au demonstrat valoarea acestui obicei. Publicam mai jos o descriere a folosirii apei pentru cititorii noştri. Pentru cei în vârstă şi  pentru bolile grave ca şi pentru bolile moderne, tratamentul cu apă a fost considerat de succes de către o societate medicală japoneză, ca tratament sigur 100% pentru următoarele boli:  dureri de cap, dureri ale corpului, sistemul circulator, artrită, bătăi puternice ale inimii, epilepsie, grăsimi în exces, astm bronşic, tuberculoza, meningita, boli de ficat şi urină, voma, gastrita, diaree, hemoroizi, diabet, constipaţie, toate bolile de   ochi, cancer la organele genitale şi dereglări menstruale, boli ale urechilor, nasului şi gâtului.

METODA DE TRATAMENT:
1. Dimineaţa, imediat după trezire, înainte de a vă spăla pe dinţi, beţi 4x 160 ml apa  aproximativ o jumătate de litru în total.
2. Spălaţi-vă pe dinţi dar nu mâncaţi şi nu beţi nimic 45 minute.
3. După 45 minute puteţi bea şi mânca normal.
4. După 15 minute de la micul dejun, prânz sau cina nu mâncaţi şi nu beţi nimic 2 ore.
5. Cei care sunt bătrâni sau bolnavi şi nu pot bea 4 pahare cu apă la început pot începe prin  a bea apă mai puţină şi să crească gradual până la 4 pahare pe zi.
6. Metoda de mai sus va vindeca boli şi toată lumea se poate bucura de o viaţă sănătoasă.  Următoarea lista da numărul de zile de tratament necesar pentru  vindecarea/controlul/reducerea principalelor boli:
1. Presiune ridicată a sângelui - 30 zile
2. Gastrita - 10 zile
3. Diabet - 30 zile
4. Constipaţie - 10 zile
5. Cancer - 180 zile
6. Tuberculoza - 90 zile
7. Pacienţii cu artrită ar trebui să urmeze tratamentul de mai sus doar 3 zile în prima săptămână şi începând din a doua săptămână zilnic. Această metodă de tratament nu are efecte adverse; oricum, la începutul tratamentului s-ar putea să fie necesar să urinaţi de mai multe ori. Este şi mai bine dacă continuaţi acest tratament că o activitate de rutină în viaţa voastră. Beţi apă şi rămâneţi sănătoşi şi activi.  Înţelegem acum de ce chinezii şi japonezii beau ceai fierbinte şi la masa apă ce nu este rece. Poate este timpul să adoptăm obiceiul lor de a bea apă în timp ce mâncăm! Nimic de pierdut, totul de câştigat.
Pentru cei cărora le place să bea apă rece, aceste rânduri sunt pentru voi!
Este plăcut să bei o ceaşcă cu o băutură rece după o masă. Apa rece va solidifica mâncărurile uleioase pe care tocmai le-aţi consumat. Vă va încetini  digestia. Odată ce acest noroi reacţionează cu acidul, va fi absorbit mai repede decât hrana solidă. Va depune un strat pe intestine.  Foarte curând, acesta se va transforma în grăsime şi va duce la cancer. Este cel mai indicat să beţi supă fierbinte sau apă caldă după masă. O notă importantă despre atacurile de inimă: Femeile ar trebui să ştie că nu fiecare simptom de atac de   inima vă fi durerea în mâna stângă.  Fiţi atente la durerile intense în maxilar. S-ar putea să nu ai niciodată prima dată durere în piept, în timpul unui atac de inimă.  Greaţa şi transpiratul intens sunt şi ele simptome obişnuite. 60% din persoanele care au atac de inimă în timp ce dorm, nu se trezesc.  Durerea în maxilar vă poate trezi dintr-un somn adânc. Fiţi cu grijă şi atente Cu cât ştim mai multe, cu atât şansele de a supravieţui sunt mai mari.
 

© Medicină informativă // Arhive // Biografii // Contact // Despre noi