Medicină informativă

 

Dislalia este cea mai frecventa tulburare de vorbire ce consta in abaterea de la pronuntia obisnuita, de la vorbirea standard. In unele cazuri, dislalia se manifesta prin neputinta emiterii unor sunete sau a silabelor, ori omiterea lor; in altele, ele sunt inlocuite, substituite, inversate sau deformate. In formele grave, asemenea fenomene se pot produce si la nivelul cuvintelor. Se poate considera ca exista o dislalie simpla sau partiala, cand apar deteriorari numai la nivelul anumitor sunete, si alta generala sau polimorfa, cand sunt alterate majoritatea sunetelor sau silabelor. Sunetele afectate nu au aceeasi pondere, deoarece si in vorbire unele au o frecventa mai mare in raport cu altele. Consoanele sunt mai des afectate comparativ cu vocalele, iar dintre acestea cele care apar mai tarziu in vorbirea copiilor si care necesita pentru emitere miscari de mai mare finete a aparatului fonoarticular (cum sunt vibranta r, siflantele s-z, suieratoarele s-j, africatele c-g-t) sunt supuse mai usor fenomenului de destructurare.


In functie de cauzele ce stau la baza tulburarilor de pronuntie dislaliile se impart in organice si functionale. Dislaliile organice sunt provocate de anumite deficiente anatomo-fiziologice la nivelul analizatorului auditiv sau al aparatului articulator. Printre deficientele anatomice incriminate mai des in dislalie se numara prognatismul si progenia, amplasarea deficitara a dintilor, frenul lingual prea scurt, despicaturile maxilovalo-palatine (asa-numitele „gura de lup“ si „buza de iepure“). Exista si deteriorari ale sunetelor (in special m-n), determinate de vegetatiile adenoide, de polipi care duc la tulburari de articulatie, numite rinolalii. Dislaliile functionale sunt provocate de unele intarzieri in dezvoltarea intelectuala, de metodele instructionale gresite si de imiterea vorbirii deficitare a unor persoane din anturajul copilului.