Medicină informativă

Antimicrobiene

Poate nici un alt grup de medicamente nu are astazi o mai larga utilizare decat cele antimicrobiene. Acest lucru este explicabil, daca ne gandim ca microorganismele patogene reprezinta una din principalele cauze de imbolnavire. Intre organismul omului si multitudinea de bacterii patogene sau microbi care se gasesc in mediul exterior exista un echilibru biologic cu caracter dinamic. Omul poseda o zestre de arme naturale de lupta impotriva invaziei microbiene, concretizate in barierele pe care le reprezinta pielea si mucoasele si in asa-numitul proces de imunizare fata de agentii capabili sa produca boli. Dintre aceste arme, cea mai de seama este proprietatea oricarui organism viu de a elabora anticorpi specifici, adica substante proteice capabile sa distruga agentii patogeni care au invadat organismul. In anumite conditii insa, armele naturale sunt insuficiente in lupta cu microbii. De aceea cercetarile privind descoperirea de medicamente care sa distruga microorganismele patogene au reprezentat si reprezinta inca, una dintre preocuparile principale ale medicinii moderne. Problema fundamentala care a stat in fata cercetatorilor a fost aceea de a gasi compusi activi mai toxici pentru microorganisme decat pentru gazda care le adaposteste. Ca rezultat al acestor cercetari, astazi suntem in posesia unui mare numar de substante antimicrobiene, cunoscute sub numele de dezinfectante, chimioterapice si antibiotice.

Dezinfectantele

Sunt substante cu actiune toxica asupra microorganismelor, de obicei nespecifica, pe care le folosim pentru distrugerea agentilor patogeni care se gasesc in afara organismului, pe piele si pe anumite mucoase ce vin in contact cu mediul exterior. Dezinfectantele omoara microbii, adica au actiune bactericida. Alte substante, cunoscute sub numele de antiseptice, se folosesc pentru oprirea inmultirii microbilor care se afla in afara organismului, fara sa-i omoare. Actiunea lor se numeste bacteriostatica. In practica, nu se face distinctie intre dezinfectante si antiseptice, deoarece de multe ori actiunea aceleiasi substante poate fi bacteriostatica sau bactericida, in functie de diferiti factori, dintre care cel mai important este concentratia substantei. Unele dezinfectante si antiseptice actioneaza si asupra ciupercilor patogene, avand deci si o actiune antimicotica ce poate fi fungistatica (impiedica procesul de inmultire) sau fungicida (le omoara). Modul in care substantele dezinfectante actioneaza asupra bacteriilor si ciupercilor patogene nu este pe deplin cunoscut. Se stie insa ca actiunea toxica a dezinfectantelor se datoreste in principal modificarilor unor procese metabolice, fundamentale pentru inmultirea si viata celulelor microorganismelor patogene.

Substantele dezinfectante sunt heterogene atat din punctul de vedere al structurii chimice, al mecanismului de actiune, cat si din punctul de vedere al intrebuintarii lor terapeutice. Din nenumaratele substante dezinfectante, mentionam pe cele mai des folosite: apa oxigenata, hipermanganatul de potasiu, clorul, cloraminele, iodul, alcoolul etilic, fenolul (acidul fenic), rezorcina, formolul, acidul boric, boraxul, acidul salicilic, acidul nalidixic (negram), unele uleiuri volatile (de menta, de eucalipt etc), unele substante colorante (albastru de metilen, rivanol etc.), unii detergenti, unele substante care contin metale grele (biclorura de mercur, azotatul de argint, sulfatul de cupru), argintul coloidal (ca: protargolul, colargolul) etc.

Din pacate, substantele dezinfectante ataca atat bacteriile patogene invadatoare, cat si celulele organismului gazda. Acest mare dezavantaj le limiteaza foarte mult folosirea in vindecarea unor infectii. Intr-adevar, majoritatea dezinfectantelor aplicate local pe mucoase sau la nivelul plagilor au o actiune iritanta, putand distruge tesuturile. De aceea, utilizarea dezinfectantelor necesita multa atentie si grija, atat din partea medicului, cat si a pacientului. Trebuie stiut ca pulverizarea si irigarea continua a ochilor, a cavitatii nazale sau a tractului genital feminin chiar cu cele mai blande preparate pot deveni nocive. Pentru acest motiv, multi medici folosesc preparate slabe, cu efecte bactericide reduse, de exemplu acidul boric, care nu au alt rol decat sa linisteasca bolnavul pana la vindecarea naturala. In schimb, substantele dezinfectante trebuie larg folosite pentru distrugerea germenilor patogeni din incaperi, din aer, apa, ca si din diferite produse biologice ale bolnavilor contagiosi (sputa, fecale, urina). Un rol deosebit il au dezinfectantele in sterilizarea diferitelor instrumente chirurgicale.

Antibioticele si chimioterapicele

Reprezinta un grup de medicamente de o valoare exceptionala in tratamentul bolilor infectioase si al infectiilor in general. Dupa cum s-a aratat, problema fundamentala care se punea in fata cercetatorilor cu privire la descoperirea de substante active antimicrobiene era aceea de a gasi compusi mai toxici pentru microorganisme decat pentru gazda care ii adaposteste. Aceasta problema fundamentala s-a rezolvat odata cu descoperirea antibioticelor si a chimioterapicelor care, spre deosebire de dezinfectante, pot fi introduse in organism, unde actioneaza asupra microbilor din toate tesuturile si umorile.

In marea lor majoritate, antibioticele sunt substante organice de origine biologica, provenite din metabolismul celulelor vii (ciuperci inferioare, bacterii) si capabile — in solutii foarte diluate — sa impiedice multiplicarea diferitelor microorganisme patogene sau sa le omoare. Unele antibiotice sunt obtinute prin sinteza sau semisinteza.

Chimioterapicele sunt substante de natura chimica bine definita, care se obtin prin sinteza chimica si care, ca si antibioticele, se folosesc in tratamentul antiinfectios. Daca in urma deosebirea dintre antibiotice si chimioterapice avea o importanta nu numai teoretica, dar si practica, din punctul de vedere al industriei producatoare, in prezent deosebirea dintre aceste doua categorii de substante antimicrobiene nu mai prezinta decat un interes istoric. In zilele noastre, o buna parte din antibiotice pot fi obtinute nu numai pe cale biologica, ci si prin sinteza chimica. Pe de alta parte, mecanismele de actiune a antibioticelor si chimioterapicelor impotriva microbilor sunt asemanatoare. In sfarsit, ele se folosesc in aceleasi forme de prezentare: comprimate, drajeuri, capsule, fiole etc., se prescriu in aceleasi doze si aproximativ la aceleasi intervale de timp. Atat antibioticele, cat si chimioterapicele actioneaza asupra metabolismului microbian, pe care il tulbura, ceea ce determina alterari profunde in viata bacteriana activa, ca oprirea inmultirii celulelor bacteriene (efect bacteriostatic) si uneori chiar omorarea bacteriilor (efect bactericid).

Structura chimica a diferitelor antibiotice, ca si a diferitelor chimioterapice, ca de altfel si mecanismele lor de actiune sunt foarte variate. Unele antibiotice actioneaza asupra bacteriilor patogene, blocandu-le enzimele cu rol in respiratie, ca de exemplu penicilinele, streptomicina, neomicina si alte antibiotice, care in concentratii mari provoaca omorarea microorganismelor patogene. Alte antibiotice produc tulburari ale reactiilor biochimice ale microorganismelor care asigura energia celulara necesara acestora sau perturba acele reactii prin care se formeaza proteine (de exemplu, cloramfenicolul) si acizi nucleici, stand la baza cresterii si diviziunii celulare. Din pacate, antibioticele nu actioneaza si asupra toxinelor produse de microbi si eliberate in celule, tesuturi, umori. In plus, actiunea antimicrobiana a fiecarui antibiotic se exercita asupra unui numar mai mic sau mai mare de tipuri de bacterii patogene. Totalitatea tipurilor de microorganisme asupra carora un antibiotic are efecte bacteriostatice sau bactericide formeaza ceea ce se numeste spectrul sau de activitate. El este mai limitat pentru unele antibiotice si mai larg pentru altele. Dintre antibioticele cu spectru relativ limitat, amintim: penicilina, streptomicina, eritromicina, oleandomicina, neomicina, kanamicina. Dintre antibioticele cu spectrul larg, mentionam indeosebi cloramfenicolul, tetra-ciclinele, novobiocina etc.

Un alt aspect legat de actiunea antibioticelor este fenomenul de rezistenta a bacteriilor patogene la antibiotic. Cand o specie bacteriana nu este cu nimic influentata de un antibiotic, se spune ca bacteria prezinta o rezistenta naturala. Asa, de exemplu, bacilul tuberculozei nu este sensibil la un numar mare de antibiotice, in schimb este sensibil la streptomicina, rifampicina si tebemicina. In cazul in care o specie bacteriana a fost sensibila la unele antibiotice, dar si-a pierdut aceasta sensibilitate dupa un numar oarecare de contacte cu antibioticele respective, este vorba de asa-numita rezistenta dobandita. Un exemplu tipic il reprezinta rezistenta dobandita a bacilului Koch la streptomicina si a altor specii de bacterii la penicilina, cloramfenicol, neomicina, tetraciclina etc. Aceasta rezistenta se poate instala mai rapid, cum este cazul rezistentei la streptomicina si neomicina, sau mai lent, progresiv, de exemplu rezistenta la penicilina, cloramfenicol, aureomicina. Rezistenta dobandita la antibiotice poate fi permanenta sau temporara. Din punct de vedere practic, fenomenul de rezistenta are o importanta deosebita in tratamentul cu antibiotice. Tinand seama de faptul ca rezistenta apare mai rapid cand se folosesc doze insuficiente de antibiotic impotriva invaziilor microbiene masive, se recomanda ca doza initiala, numita si doza de atac, sa fie suficienta, iar dozele ulterioare, de intretinere, sa se administreze la intervale de timp bine stabilite pentru a se asigura o concentratie sanguina eficace de antibiotic. Tot pentru prevenirea fenomenului de rezistenta dobandita este necesar ca tratamentul sa dureze pana la vindecarea completa, evitandu-se cu desavarsire dozele mici si administrate la intervale intamplatoare, doze care nu asigura concentratiile active minime. De aceea tratamentul cu antibiotice trebuie stabilit numai de medic, sub toate aspectele lui: necesitatea instituirii, alegerea antibioticului, stabilirea dozelor, a intervalelor dintre acestea, a duratei tratamentului, precum si a asocierii de antibiotice. Este o greseala ca orice stare febrila, orice infectie sa fie in mod abuziv tratata cu antibiotice, chiar de catre medic. Dar nu numai fenomenul de rezistenta trebuie sa intre in atentia celor care au tendinta de a abuza de antibiotice, ci si nocivitatea unor antibiotice pentru organismul omului. Este clar ca antibioticele sunt nocive numai pentru microorganismele patogene la concentratii care au efecte foarte slabe asupra organismului omului. Dar desi antibioticele nu influenteaza direct formarea de anticorpi(imunizarea), totusi administrarea precoce in bolile infectioase scade ritmul de formare a anticorpilor prin scurtarea timpului de contact dintre bacteriile patogene si organismul omului. Asa se explica de ce specialistii in boli infectioase recomanda ca in unele infectii digestive usoare sau medii (toxiinfectii alimentare) sa nu instituim tratamentul cu antibiotice care, diminuand sau oprind procesul de imunizare, prelungeste perioada de vindecare si expune organismul la recidive.

Incontestabila eficacitate a antibioticelor in diferitele infectii, utilitatea lor deosebita in vindecarea uneori spectaculara a bolilor provocate de microbi nu reprezinta deci motive suficiente pentru folosirea abuziva a acestora. Utilizarea de antibiotice fara prescriptie medicala de catre populatie se face de cele mai multe ori eronat, atat sub raportul dozelor terapeutice optime, cat mai ales sub raportul indicatiilor exacte de administrare. Nu trebuie uitat in acelasi timp ca antibioticele sunt substante straine organismului si ca atare pot produce reactii adverse, bineinteles in unele cazuri, de la cele mai simple, usoare, care dispar spontan, pana la cele mai complexe, grave, care necesita interventie medicala, ca de exemplu socul alergic la penicilina, streptomicina etc.

In tratamentul bolilor provocate de bacteriile patogene un loc important il ocupa sulfamidele, izoniazida si PAS, principalele substante chimioterapice folosite pe scara larga.

Sulfamidele

Reprezinta o clasa de medicamente chimioterapice care actioneaza asupra bacteriilor patogene numai prin mecanismul bacteriostazei, adica prin impiedicarea multiplicarii germenilor. Cum se explica aceasta? In viata bacteriilor un rol important il are asa-numitul acid paraaminobenzoic, care reprezinta un factor esential de crestere. Sulfamidele au, in general, o structura intrucatva asemanatoare acestui acid. De aceea, introducerea sulfamidelor intr-un mediu de cultura microbian face ca ele sa se substituie acidului paraaminobenzoic provocand tulburari in metabolismul bacteriilor si blocarea multiplicarii lor. Cu cat un microb are nevoie de cantitati mai mari de acid paraaminobenzoic, cu atat el va fi mai sensibil la actiunea sulfamidelor. Pe de alta parte, cu cat o sulfamida va putea inlocui mai bine acidul paraaminobenzoic, cu atat va fi mai activa iar sfera ei de actiune se va extinde.

Din cele peste 15 000 de sulfamide sintetizate, peste o suta au fost incercate in tratamentul infectiilor, acestea nedeosebindu-se intre ele din punctul de vedere al eficacitatii, decat prin puterea mai mare sau mai mica de a inlocui acidul paraaminobenzoic. Exista deci sulfamide mai active, cu un spectru mai larg, si sulfamide mai putin active, cu spectru mai ingust. Unele sulfamide sunt indicate in infectiile generale, altele in infectiile strict localizate, de exemplu in cele urinare, digestive etc. Industria noastra de medicamente sintetizeaza si livreaza sulfamidele cele mai active, a caror eficacitate a fost confirmata de practica, si anume: sulfatiazolul, sulfacetamida, metilsulfatiazolul, ftalilsulfatiazolul, sulfametinul, neoxazolul si sulfafenazolul. Preparatul plurisultan contine sulfatiazol, sulfacetamid si metilsulfadiazina. Printre sulfamidele de import mentionam preparatele: marbadal, salazopyrin si septrin.

Chimioterapicele antituberculoase

Mai frecvent folosite in tratamentul tuberculozei sunt: izoniazida, acidul paraaminosalicilic, etionamida, pirazinamida, etambutolul. Dintre acestea, primele doua se folosesc in mod curent. Izoniazida sau hidrazida acidului izonicotinic (HIN) are fata de bacilul Koch atat actiune bacteriostatica, cat si bactericida. Ea este cea mai activa substanta antituberculoasa cunoscuta pana in prezent, cu actiune mult superioara streptomicinei. Pentru a se obtine un efect tuberculostatic cat mai bun, izoniazida se asociaza si cu alte antibiotice si chimioterapice, de obicei cu streptomicina si acidul paraaminosalicilic. Aceasta asociere face sa se obtina cele mai bune rezultate in timpul cel mai scurt si intarzie aparitia rezistentei fata de izoniazida. In scop profilactic, izoniazida se administreaza singura mai ales la copiii predispusi la tuberculoza. Acidul paraaminosalicilic (PAS) este un chimioterapie cu activitate tuberculostatica mai slaba decat a streptomicinei si a izoniazidei. Administrat impreuna cu streptomicina si izoniazida, are efecte sinergice, intarziind cu mult aparitia fenomenului de rezistenta.

Foto: vindecator.com