Medicină informativă

Echinococoza uniloculara (hidatidoza sau chistul hidatic)

Date generale

Echinococoza uniloculara, hidatidoza sau chistul hidatic este o boala parazitara care, ca si echinococoza sau hidatidoza alveolara, este determinata de forma larvara a cestodului care intra in etiologia lor. Sub aspectul unei tumori veziculoase, localizata in ficat, plaman sau alte organe, parazitul, sub aceasta forma larvara, este cauza unor manifestari clinice variate si uneori destul de severe.

De cine este determinata?

Agentul etiologic. Parazitul adult Taenia echinococcus (san. Echinococcus granulosus), care se intalneste in intestinul cainelui (sau al altor animale carnivore care ii servesc de gazda definitiva), este un cestod care nu trece in lungime de 5 mm. Ca si celelalte tenii este si acesta constituit din cap (scolex), gat si corp (strobila). Corpul parazitului are numai trei segmente (proglote). Primul este proglotul tanar, al doilea este proglotul matur, iar al treilea, care ocupa aproape jumatate din lungimea parazitului (2—3 mm), contine un uter, incarcat cu un numar mare de oua embrionate (de la cateva sute pana la 1000-2000). Aceste oua, care masoara 35 microni lungime pe aproximativ 25 microni largime, eliminate odata cu dejectiile de catre caine sau alte gazde definitive, ajung pe cale digestiva in intestinul omului. Din intestin, embrionii eliberati patrund in torentul circulator sanguin, cale pe care acestia se vor indrepta spre ficat, plamani sau oricare alt organ. In parenchimul organului in care s-a fixat parazitul se formeaza o formatiune rotunda, care se vacuolizeaza si care crescand treptat poate ajunge in timp pana la marimea unui cap de copil. Aceasta tumora lichidiana, fixata intr-un organ sau altul, de un diametru mai mic sau mai mare si de o evolutie mai lenta sau mai rapida, este cauza bolii pe care parazitul, sub forma Iui larvara, o determina in organismul omului, ce-i serveste astfel de gazda intermediara.

Din punct de vedere structural aceasta formatiune, cunoscuta si sub numele de chist sau de hidatida, este alcatuita din cuticula la exterior si din membrana germinala sau proligera in interior. Membrana germinala, care este elementul viu al hidatidei, da nastere prin inmugurire la veziculele sau capsulele proligere. In interiorul veziculelor tot prin inmugurire se formeaza protoscolecsii. Veziculele proligere desprinse, impreuna cu scolecsii sedimentati si cu carligele rezultate din distrugerea protoscolecsilor alcatuiesc „nisipul hidatic“. S-a apreciat ca intr-un chist se pot gasi pana la 5 cm3 de nisip hidatic, iar intr-un cm3 de nisip se pot aduna pana la 400000 de scolecsi. Rezulta din aceasta ca in cei 5 sau 6 cm3 de nisip hidatic, numarul protoscolecsilor poate trece de 2000000. Acest lucru este cu atat mai important, cu cat fiecare protoscolex reprezinta de fapt un cap de parazit. Interiorul chistului este ocupat de un lichid limpede, clar ca „apa de stanca“, lichidul hidatic care in imprejurari particulare poate provoca un soc anafilactic.

In sfarsit, trebuie sa mai adaugam si faptul ca, printr-un mecanism sau altul, dintr-un chist initial constituit se pot forma si alte chisturi, ceea ce contribuie la sporirea patogenitatii acestei parazitoze. Potentialul patogen al acesteia creste insa si mai mult prin infectia chistului, ruptura lui sau prin aparitia hidatidozei secundare, aceasta complicatie de temut care rezulta din insamantarea veziculelor fiice sau din insamantarea scolecsilor eliberati din chisturile fertile.

Fixat intr-un organ sau altul, chistul exercita o actiune mecanica de compresiune care nu este lipsita de semnificatie. Nu mai putin importanta este actiunea generala toxico-alergica pe care parazitul o exercita asupra intregului organism. Acest lucru justifica denumirea de boala hidatida, ca boala generala sub care mai este cunoscuta aceasta parazitoza.

Manifestarile clinice

Tabloul clinic al acestei boli este foarte variat si uneori destul de complex. Dupa cum este si firesc, acest tablou simptomatic este in functie in primul rand de organul in care este localizat chistul. Ori, dupa cum am mai amintit, daca in aproape 90% din cazuri acesta se fixeaza in ficat sau plaman, exista un procent de 10% din cazuri in care chistul hidatic poate evolua in oricare alt organ. Simptomatologia bolii este, de asemenea, in functie de forma, marimea, numarul chisturilor, ca si de faptul daca chisturile prezente in organism sunt sterile sau fertile, univeziculare sau multiveziculare.

In sfarsit, manifestarile clinice ale bolii capata un caracter si mai bogat din cauza complicatiilor care pot surveni in evolutia chisturilor (infectie, fisurare, ruptura etc.) si din cauza frecventei reinterventiilor la care trebuie sa se apeleze.

Dar pe langa o simptomatologie dictata de organul parazitat, sau determinata de celelalte particularitati amintite, hidatidoza se prezinta si cu o serie de manifestari clinice cu caracter general. Asa, de exemplu, debutul bolii poate sa fie marcat, indiferent de localizarea chistului, de astenie, inapetenta, manifestari cutanate, scaderea capacitatii de munca, o stare subfebrila si pierdere progresiva in greutate, in perioada de stare a bolii, la o proportie de peste 30% din bolnavi pot sa fie prezente fenomene generale de tip toxico-alergic, care uneori scapa neobservate. Complicatiile care apar, indiferent de chistul pe care il insotesc, evolueaza de regula cu febra, insotita sau nu de frison, leucocitoza si o viteza de sedimentare crescuta.

Simptomatologia de organ va detine totusi mai in toate cazurile un loc mai important si intr-un fel mai caracteristic. Astfel, in localizarea cea mai frecventa din ficat va domina o simptomatologie digestiva. Atat timp cat chistul este inca mic, simptomele sunt mai neinsemnate si sunt reprezentate de dureri vagi in hipocondrul drept, senzatii de greata, balonari, dezgust pentru grasimi. Crescand, chistul de localizare hepatica va putea duce la accentuarea durerilor din hipocondrul drept si la o marire de volum a ficatului. Uneori, in localizarile anterioare ale chistului se poate chiar palpa formatiunea tumorala pe care o formeaza acesta. Alte tulburari digestive si generale poate determina hidatidoza hepatica in caz de complicatii. Chistul hidatic se localizeaza destul de frecvent si in plaman. In asemenea cazuri boala va evolua cu dureri toracice, dispnee, tuse iritativa si intr-o proportie importanta din cazuri si cu hemoptizii. In caz de ruptura, fisurare sau supuratie, simptomatologia pulmonara poate deveni mai zgomotoasa.

Alte tulburari mai mult sau mai putin caracteristice se vor inregistra si in celelalte localizari. In localizarea cerebrala, de exemplu, la copil vor predomina semnele de hipertensiune intracraniana si semnele oftalmologice, in timp ce la adult sunt mai evidente semnele de localizare focala. In hidatidoza cerebrala in general un loc important il ocupa si tulburarile psihice (apatie, agitatie etc). In unele cazuri au fost inregistrate si crize epileptice. Tulburarile intalnite in celelalte localizari (splina, rinichi, inima, oase etc.) sunt in functie de organul in care s-a dezvoltat chistul si de marimea acestuia.

Diagnosticul

Diagnosticul hidatidozei este destul de dificil. Un diagnostic pozitiv — prin identificarea unor elemente parazitare care apartin chistului — este posibil numai extrem de rar si numai in anumite localizari. De asemenea, asa dupa cum am vazut, manifestarile clinice care insotesc chistul, intr-o localizare sau alta, nu sunt din cele mai caracteristice. Asa se face ca in scop de diagnostic, pe langa ceea ce putem obtine de la discutiile cu bolnavul, sau de la un examen clinic atent, se apeleaza la numeroase metode de investigatie.

Nu trebuie de exemplu trecut peste faptul ca hidatidoza este mai frecventa printre muncitorii din mediul rural (pastori, vanatori, crescatori de animale etc), care vin mai des in contact cu cainele, gazda parazitului adult. Asta nu inseamna insa ca nu se intalnesc destule cazuri de hidatidoza si printre persoanele care traiesc la orase si care nu-si amintesc sa fi avut prin anturajul lor caini sau pisici. In mod obisnuit, in scop de diagnostic mai este controlata eozinofilia din sange. Dar si aceasta apare numai la 40—50% din bolnavi si de aceea nu poate fi folosita cu un aport real si constant la stabilirea diagnosticului.

Nici diferite alte metode de explorare, cum sunt reactiile imunologice sau examenul radiologic, ecografic, scintigrafic, arteriografic sau tomografie, nu pot stabili singure un diagnostic de certitudine. Diagnosticul real al bolii rezulta, de cele mai multe ori, numai din confruntarea cu clinica, a datelor destul de pretioase pe care ni le ofera astazi aceste metode moderne de explorare. Colaborarea dintre clinica si laborator permite un diagnostic care altadata se facea numai pe masa de operatie sau la necropsie (autopsie).

Tratamentul

In ultimii ani, numeroase observatii arata ca mebendazolul, un derivat de benzimidazol, administrat si in alte parazitoze, ar putea sa fie folosit pentru un tratament medicamentos de durata in echinococoza. Rezultatele bune obtinute cu unii derivati mai noi ne fac sa fim mai optimisti.

Cum se raspandeste echinococoza uniloculara?

Boala, in general rara, se poate intalni aproape pe tot globul. Desi parazitul adult traieste si la alte animale (lup, sacal, hiena etc.) principala sursa de infectie pentru om este cainele. In intestinul cainelui, parazitul (in numar de cateva mii) poate trai pana la 2 ani. Cum fiecare parazit depune cca 1200 oua, ne dam seama de numarul enorm de oua pe care le elimina numai un singur animal infestat. Destul de frecvent asemenea oua infectioase, eliminate de caine odata cu dejectiile, contamineaza apa sau iarba, putand astfel trece la ovine sau bovine, care ca gazde intermediare gazduiesc forma larvara a parazitului. Parazitul se va intoarce din nou la caine (gazda lui definitiva) atunci cand acesta va ingera organele parazitate ale animalelor gazde intermediare. Acest ciclu asigura parazitului supravietuire si da cainelui calitatea de rezervor permanent de infectie pe care o detine in hidatidoza umana.

Modalitati de imbolnavire

Ouale infectioase eliminate de caine, ajung destui de frecvent pe blana lui. In urma unui contact mai apropiat cu cainele, acestea pot patrunde pe cale digestiva in organismul omului, prin intermediul mainilor nespalate („boala mainilor murdare“). Locul ce revine acestei infestari directe rezulta din frecventa mai mare a bolii printre toti aceia care prin specificul muncii vin mai des in contact cu cainii (ciobani, vanatori, dresori de caini etc). Dar de pe blana cainilor ciobanesti ouale trec frecvent si pe lina oilor, de unde omul le poate prelua odata cu mulsul, tunderea oilor sau prelucrarea lanii.

In cazuri mai rare, boala la om poate apare si in urma unei contaminari indirecte care se face prin intermediul apei poluate, al fructelor, zarzavaturilor sau al altor alimente neprotejate, pe care au ajuns ouale parazitului.

Masuri de prevenire si de combatere

Pentru indepartarea parazitozei de la caine, principala sursa de infectie, se recomanda tratamentul periodic al celor utili. Tratamentul cainilor trebuie sa fie urmat de arderea si ingroparea produselor pe care le elimina 24 de ore dupa tratament.

Fructele si zarzavaturile vor fi bine spalate inainte de a fi consumate; toate alimentele vor fi, de asemenea, puse la adapost de eventuala lor contaminare. Locul insemnat ce revine contaminarii directe situeaza insa pe primul loc masurile de intretinerea igienica a mainilor. Faptul ca in hidatidoza infestarea se face de multe ori inca din copilarie, este obligatoriu ca munca de educatie sanitara si de popularizare a unor cunostinte medicale sa inceapa din gradinite, internate, scoli. La lichidarea acestor boli parazitare grave si cu numeroase implicatii sociale si economice, un aport din cele mai importante, il au actiunile de culturalizare si de educatie sanitara a maselor.

Foto: suffolkdogday.com