Bolile de piele

Acasa » Bolile de piele » Bolile de piele

Practica curenta a medicinii infantile ne arata ca dermatozele ocupa un loc destul de important in patologia copilului. O serie intreaga de afectiuni cutanate si ale mucoaselor sunt proprii varstelor tinere, altele, intalnite si la adulti, evolueaza la copii sub aspecte clinice si etiopatogenice particulare; in sfarsit, tratamentul multor dermatoze difera in raport cu varsta bolnavului.

Un loc important il vor ocupa cele doua mari grupe de afectiuni care domina respectiv cele doua etape ale copilariei; afectiunile alergice, mai frecvente in prima copilarie si cele infectioase, banale si micotice, mai des intalnite in cea de a doua copilarie.

Piodermitele sunt dermatoze inflamatorii acute, subacute, mai rar cronice si recidivante, produse de germenii obisnuiti ai supuratiei, cu precadere de catre stafilococ si streptococ.

Incidenta lor este relativ crescuta la copil in primele 6 luni, in special la nou-nascut; ea marcheaza o tendinta la scadere pana la varsta scolara a copilului, dupa care creste din nou pana la adolescenta.

Nou-nascutul se naste cu pielea sterila, aceasta fiind protejata intr-o oarecare masura de vernix caseosa. Flora bacteriana normala a pielii incepe sa se stabileasca abia din a 4-a — a 5-a zi de viata. S-a constatat ca, in general, copiii mici si batranii sunt purtatori mai ales de streptococi, in timp ce stafilococul si, alaturi de el o flora mai complexa, sunt caracteristici copiilor mai mari. Flora normala a pielii sufera insa modificari calitative si cantitative ori de cate ori copilul este supus unor tratamente mai mult sau mai putin intensive cu antibiotice. Flora aeroba isi are sediul de predilectie in stratul cornos de la suprafata epidermului, cea anaeroba (in special Corynebacterium acnes) in profunzimea foliculilor pilosebacei, in particular in locurile cu foliculi largi din regiunile fetei, piept, spate, unde numarul acestora este apreciat la 60 000—1 000 000 pe cm. In mod obisnuit, canalele glandelor sudoripare raman, se pare, sterile. Rolul florei microbiene normale este important in mentinerea „mantalei acide“ fiziologice, prin proprietatile lor de interferare a metabolismului lipidelor de la nivelul epidermului, conducand, in final, la formarea de acizi grasi. Cat priveste rolul mantalei acide in apararea pielii fata de germenii microbieni patogeni si de paraziti fungici, exista pareri contradictorii; cei mai multi atribuie „mantalei acide“ semnificatia de „mijloc de aparare“ impotriva infectiilor exogene (Amold si colab., Marchionini, Ricketti si colab. s.a.), in timp ce altii acorda o mai mare importanta „uscaciunii“ pielii — in protectia fata de germenii infectiosi, care ar coincide cu zonele creditate ca „acide“, cele cu tendinta la alcalinitate corespunzand zonelor umede (pliuri). In procesul de aparare, mai poate interveni, inconstant insa, efectul antagonic intre tulpini de germeni nepatogeni care, datorita proprietatii de a elabora substante antibiotice, inhiba dezvoltarea, pana la disparitie, a unor tulpini virulente.

Mai contribuie la apararea impotriva infectiilor: a) stratul cornos, care constituie o bariera relativ impenetrabila pentru germenii infectiosi cand acest strat este integru; insasi descuamatia continua, fiziologica, realizeaza o indepartare mecanica a bacteriilor de pe suprafata tegumentelor; b) potentialul electrostatic al pielii care duce la slabirea aderentei bacteriene; c) proprietati imunologice proprii pielii.

Stafilococul. Majoritatea infectiilor banale ale pielii, uneori grave, se datoreaza stafilococului „piogen“, denumire data de multi autori tulpinilor de stafilococ patogen, de cele mai multe ori un stafilococ tip I dupa clasificarea Baird-Parker, coagulazo-pozitiv, echivalent stafilococului auriu. Mai rar, este gasit in infectiile cutanate si stafilococul tip II, coagulazo-negativ. Una din conditiile favorizante ale infectiilor severe cu stafilococ, uneori sistemice, o reprezinta contaminarea cu tulpini rezistente, selectionate in urma aplicarii pe scara larga a antibioticelor, frecvent provenind din mediul spitalicesc. La purtatorii de astfel de germeni, sediul cel mai important il reprezinta vestibulul nazal (aproximativ o patrime din indivizi sunt purtatori persistenti, iar doua treimi purtatori intermitenti). Al doilea rezervor important l-ar reprezenta regiunea perineala. La nou-nascut, un al treilea sediu constant, colonizat cu stafilococi si streptococi piogeni, curand dupa nastere, este ombilicul. Din aceste zone, germenii sunt raspanditi pe restul tegumentelor si, atunci cand factori favorizanti generali si locali o permit, ei se dezvolta, producand diferitele tipuri de piodermite primare sau secundare.

Copiii mici fac parte dintre frecventii purtatori de stafilococ; rata purtatorilor scade apoi pentru a creste din nou la copilul de varsta scolara. Colonizarea microbiana a nasului ar fi determinata, dupa unele cercetari si opinii, de un factor genetic; astfel, s-a constatat ca la copiii suferind de fenilcetonurie procentul purtatorilor de germeni se ridica pana la 62,5%.

S-a mai constatat ca unele leziuni cutanate, ca psoriazisul si mai ales cele de eczema, reprezinta sedii frecvente de colonizare cu stafilococ, fara ca prezenta in numar crescut a acestuia sa se tradeze prin semne clinice manifeste, el persistand chiar dupa vindecare pe locul fostelor leziuni.

Mai mult de 50% din infectiile stafilococice cu caracter epidemic sunt provocate de 6 tipuri fagice, cu predominanta tipului fagic 80/81 si a tipului D/77; tipul fagic 71 este frecvent identificat in impetigo si sindromul Lyell al copilului mic.

0 serie de afectiuni si stari caracterizate prin deficit imunitar (diabet, reticuloze, debilitate, convalescenta dupa boli anergizante), titru foarte crescut de antihemolizine, hipogamaglobulinemii, sindrom Aldrich, boala Darier s.a... pot favoriza infectii severe sau repetate cu stafilococ.

Streptococul. Majoritatea streptococilor patogeni umani sunt beta-hemolitici. Din punct de vedere serologic, apartin grupului A Lancefield, cel mai adesea tipurilor 3/13, 12, 8, 49 si 57, fiind cunoscuti sub numele de streptococi piogeni.

Streptococii alfa-hemolitici nu sunt, in general, izolati din leziunile cutanate.

Streptococul viridans este constant prezent in cavitatea bucala si nu are un rol patogen in patologia cutaneomucoasa.

Unii streptococi anaerobi pot fi gasiti in unele leziuni ulcerate ale pielii si se pot asocia germenilor uzuali ai gangrenei cutanate.

Principalul sediu al colonizarii cu streptococi il reprezinta faringele. Se mai gaseste in narine si ombilic; de asemenea, in leziuni cutanate diverse, in particular in acelea eczematoase. Nu toti streptococii identici serologic au acelasi grad de patogenitate, aceasta fiind conditionata de continutul in proteina M si de numarul de exotoxine produse.

Susceptibilitatea la infectiile cu streptococ ar fi favorizata de asocierea acestuia cu virusuri, de troficitatea copilului, de atingeri sistemice imunodepresive.

Infectiile cutanate, ca si cele mucoase nazofaringiene, atribuite streptococului, produc frecvent glomerulonefrite, dar se pare ca nu printr-o actiune bacteriana directa sau prin exotoxinele sale, ci indirecta, se pare de natura imunoalergica.

Anticorpii antistreptococici de tip specific sunt reprezentati de antitoxina eritrogenica si de antistreptolizina O, aceasta din urma fiind utilizata curent ca test al unei infectii anterioare cu streptococ. La copii, in particular, sunt gasite titruri foarte ridicate de A.O. in cazurile complicate (pana la 2—3 000 U./ml). Limita superioara normala este in jurul a 200 U./ml. Un alt test utilizat in timpul din urma, in special in piodermitele streptococice si cele insotindu-se de o glomerulonefrita, este testul antistreptococic nicotinamida-adenindinucleotidaza (anti D. Mase-Test); mai putin utilizat in piodermitele streplococice, este testul antistreptococic nicotinamida-adenindinucleotidaza (anti. DP Mase-Test).

Foto bioptron.eu