Medicină informativă

Impetigo contagios (Tilbury-Fox) - cauze, simptome, tratament

Difera clinic, epidemiologic si bacteriologic de impetigo-ul bulos. Impetigo-ul contagios, sigiloid sau vulgar, este, dupa cum arata acest ultim sinonim al sau, o afectiune comuna, poate cea mai comuna piodermita a celei de-a doua copilarii si a copilului pana la varsta de 10—12 ani, cu incidenta maxima la varsta de 5—8 ani, dar poate fi intalnit si la adolescenti si la adulti.

Etiologia impetigo-ului contagios

Este inca subiect de discutii contradictorii. Au fost gasiti prezenti in leziuni atat stafilococul, cat si streptococul. Unii autori considera ca atat unul, cat si celalalt germen poate produce leziunea de impetigo, primul in special in tarile cu clima temperata, al doilea mai ales in tarile tropicale. Cei mai multi admit insa concomitenta celor doi germeni, fiind vorba de o infectie mixta, asocierea facandu-se de la inceput, fie dupa debutul leziunii produse de unul din ei, mai frecvent de catre streptococ. Stafilococii identificati in astfel de leziuni apartin, ca si in impetigo-ul bulos, fie tipului fagic 71, fie tipului fagic 80/81 (32, 33). Streptococii izolati din leziunile de impetigo apartin in cea mai mare parte grupului A, in speta tipurilor 3/13, 12, 8, 49 si 57 (21, 253).

Adesea, aceasta forma de impetigo apare secundar unei alte afectiuni piodermice preexistente (intertrigo, rinita, otita externa) sau complica unele afectiuni pruriginoase ca scabia, pediculoza, dermatita atopica.

Simptomatologie

Debutul se face printr-o vezicula sau pustula cu baza rosie, inflamatorie. Aceasta se rupe repede, serozitatea concretizandu-se sub forma unei cruste galbui, de nuanta mierii de albine („crusta melicerica“). Portiunea centrala a crustei, care acopera o suprafata eroziva cu tendinta la vindecare, face ca serozitatea ce provine din zona periferica activa sa se concretizeze sub forma unui inel ceva mai proeminent, de unde aspectul de „sigiliu“ sau „crusta sigiloida“.

Leziunile pot fi ubicvitare, dar urmeaza, de obicei, cel putin in perioada incipienta a evolutiei, leziunile afectiunii pe care o complica: fata, nas, retroauricular, peribucal, ceafa (pediculoza fetitelor), coate, fese (scabie).

Vindecarea spontana este posibila in 2—3 saptamani, in cazurile in care afectiunea este de aparitie primara.

In unele forme severe, pot aparea limfangite si adenopatii insotite de febra.

In cazurile in care apare ca o complicatie cu evolutie prelungita, pot surveni glomerulonefrite acute.

Histopatologie

Bula are aceleasi particularitati ca in forma precedenta.

Evolutia

Evolutia prelungita, cu recidive cu localizari particulare si rezistenta la tratamentele uzuale, constituie indicii pretioase pentru diagnosticul afectiunii primare, pe care impetigo-ul a complicat-o.

Tratament

In formele extinse si complicate, este indicata antibioterapia (penicilina cristalina, peniciline semisintetice, in primul rand, ampicilina, eritromicina), carora li se pot asocia gammaglobuline. In cazurile in care impetigo-ul complica o dermatoza parazitara sau dermatita atopica, dupa disparitia leziunilor piodermice se va face si tratamentul afectiunii primare, pentru a se preveni eventuale recidive.

Tratamentul local consta in: bai continand substante antiseptice in concentratii slabe, atingeri cu solutii antimicrobiene: Apa d'Alibour sau fenilborat de mercur (Fenosept), diluate 1/3—1/5, urmate de unguente continand antibiotice (Cloramfenicol sau Tetraciclina 2—3%, Neomicina 0,5—1%) sau sulfat de Cu si sulfat de Zn 0,03—0,05%, carora li se vor asocia si corticosteroizi (Hidrocortizon 1—2%).

Foto: gutenberg.org