Medicină informativă

 

Cum sa-i protejam si ce lenjerie intima sa purtam

Dincolo de preocuparile fiecarei femei legate de marimea si forma sanilor, cel mai important aspect este sanatatea lor. Pentru a-i mentine sanatosi sunt cateva masuri pe care este recomandat sa le urmezi si sa nu te abati de la ele. Aspectul bustului este vizibil imbunatatit printr-o postura corecta. Daca stai cu spatele drept, si cei mai mici sani pot arata superb, iar cei foarte mari vor parea fermi. Pentru fermitate poti incerca diferite exercitii care vor dezvolta muschii pectorali si pozitia corecta a umerilor si vor impiedica lasarea sanilor. Aceste exercitii se pot realiza cu gantere mici, de un kilogram fiecare, prin ridicarea bratelor, paralele cu solul si incrucisarea lor in fata. Pielea este cea care trebuie sa-si pastreze fermitatea, deoarece ea sustine sanul. De aceea, hidratarea corespunzatoare este foarte importanta pentru mentinerea elasticitatii pielii.

Ce lenjerie este recomandata pentru sanatatea sanilor

Lenjeria intima trebuie aleasa cu mare grija, deoarece un sutien nepotrivit nu numai ca este inestetic, dar poate crea probleme de sanatate. Cum iti dai seama ca sutienul nu este cel corect? Bretelele lasa urme rosii pe umeri, sanii se revarsa peste cupele sutienului sau dimpotriva, cad si sunt lasati, umerii sunt adusi in fata, sutienul se ridica mult la spate, semn ca nu suporta greutatea sanilor, bretelele cad foarte des si trebuie sa le strangi mereu. Ideal ar fi ca lenjeria intima sa fie dintr-un material natural precum bumbacul. Atunci cand facem sport cele mai recomandate sunt sutienele tip bustiera, care asigura o buna sustinere a sanilor.

Belvia Bra - un plus de confort pentru tine

Acest produs este potrivit oricarei femei, indiferent de varsta sau silueta. Fara cusaturi, armaturi sau carlige se adapteaza perfect siluetei. Nu este nevoie sa-l probezi - este suficient sa-ti alegi marimea bustului si materialul elastic se va adapta perfect corpului tau. Sutienul Belvia™ este aproape invizibil sub imbracaminte - se muleaza perfect, fara a strange si fara a fi necesare ajustari suplimentare.

Mai multe detalii despre Belvia Bra gasiti aici.

 

Sinusurile nazale sunt niste cavitati goale (asemenea unor cutiute) in interiorul oaselor fetei. Aceste sinusuri comunica cu nasul, se aerisesc si isi dreneaza secretiile in nas prin niste mici orificii.

Sinuzita sau mai exact rinosinuzita este reprezentata de inflamatia si/sau infectia nasului si a sinusurilor paranazale si are loc atunci cand orificiile de comunicare cu nasul sunt infundate pentru o perioada mai lunga de timp: secretiile se acumuleaza, iar lipsa de ventilatie favorizeaza dezvoltarea germenilor care cauzeaza infectia. La copii, rinosinuzitele sunt afectiuni in marea majoritate acute, mai frecvente in sezonul rece si au la baza infectia (spre deosebire de adulti unde predomina inflamatia); cele cronice sunt rare. Cel mai frecvent se intalnesc la copii mici, sub sase-sapte ani, din cauza particularitatilor anatomice locale (fose nazale mici, inguste), a sistemului imunitar imatur si a faptului ca la varste asa fragede nu stiu sa-si sufle nasul; dupa aceasta varsta, frecventa scade in mod semnificativ.

Simptomele sinuzitelor la copii

Copilul prezinta nasul infundat (datorita congestiei sau secretiilor, de obicei pentru mai mult de zece zile), secretii nazale galbene/verzui persistente (rinoree, cu scurgere anterioara sau posterioara, in gat), durere sau presiune faciala, febra, tuse, respiratie orala, respiratie urat mirositoare (copiii mai mari), scaderea sau pierderea mirosului. In multe cazuri se asociaza suferinte ale urechii — otite medii acute purulente, otite seroase.

Cauzele sinuzitelor la copii

Copiii cu rinita sunt mai predispusi la sinuzita; vegetatiile adenoide voluminoase (cunoscute ca „polipi“) care blocheaza spatele nasului ingreuneaza scurgerea normala a secretiilor catre gat si pot contribui la recidiva si cronicizarea sinuzitelor; la fel si deviatiile de sept, hipertrofia cornetelor nazale. Copiii aflati in colectivitati fac mai frecvent rinosinuzita.

Tratamentul sinuzitelor la copii

Cel medicamentos se bazeaza pe desfundarea si curatarea nasului; aceasta se face prin toaletare cu solutii saline izotone (ser fiziologic) sub forma de picaturi sau spray; medicul poate prescrie antibiotice, decongestionante nazale, mucolitice. Tratamentul chirurgical al rinosinuzitei la copil este rezervat cazurilor speciale si este reprezentat de chirurgia endoscopica. Scoterea vegetatiilor adenoide (operatia de „polipi“) este indicata in sinuzitele recurente.

Complicatiile sinuzitelor la copii

Cele mai de temut sunt meningita, abcesele si infectiile oculare. Principalele semne de avertizare de complicatii ale sinuzitelor sunt: durere, umflare sau iritatie rosie a ochilor; umflarea sau roseata fetei; dureri de cap insotite de varsaturi sau dureri de cap severe, care nu se amelioreaza cu analgezice obisnuite; somnolenta sau stare de rau; comportament ciudat al copilului.

 

O stare preepiteliomatoasa bazocelulara particulara, care poate fi intalnita la copil, uneori chiar de la nastere, o reprezinta nevul bazocelular. Individualizat sub termenul de „basal cell nevus“ de Nomland, reprezinta o displazie genetica cu semnificatie nevica. Aceasta tumoare benigna si-ar avea originea in germenul epitelial primitiv, ca trichoepiteliomul, cilindromul si epiteliomul calcificat Malherbe. Dar, spre deosebire de aceste tumori, care sunt constituite din elemente nediferentiate, ramanand cu rare exceptii pe intreaga perioada a evolutiei lor linistite, nevul bazocelular este constituit din elemente celulare putin diferentiate, suferind o degenerare maligna.

Clinic

Se caracterizeaza prin multitudinea leziunilor, rar unice, numarandu-se de la cateva zeci la cateva sute. Tumorile, polimorfe ca volum si aspect, sunt distribuite simetric, bilateral, foarte rar unilateral, pe oricare din regiunile corpului: fata (electiv), pielea capului, gat, trunchi, membre. Uneori, poate afecta o dispozitie zoniforma. Leziunea individuala este un mic nodul emisferic sau plat, cu diametrul variind, in functie de vechimea tumorii, intre 1 si 10 mm. Suprafata este neteda si lucioasa, de culoare variata: roz si presarata uneori cu telangiectazii, cenusie sau bruna deschis pana la bruna inchis-negru, simuland o eruptie de nevi melanici. Leziunile nepigmentate sau slab pigmentate prezinta o discreta transluciditate, caracteristica epiteliomului bazocelular.

Histopatologie

Nevul bazocelular, desi aspectul clinic nu ii tradeaza malignitatea, are structura histologica a epiteliomului bazocelular: mase si cordoane tumorale dens celulare, bazofile, limitate de elemente inalte, dispuse in palisada si constituite din celule similare, din punct de vedere morfologic, cu cele ale epiteliomului bazocelular. Infiltratul tumoral nu prezinta tendinta la invazie.

Transformarea in epiteliom bazocelular, foarte rar intalnita la copil, este marcata de cresterea componentei epiteliale, care devine invaziva si dominanta, in raport cu componenta conjunctiva, de abundenta mitozelor si de aparitia infiltratului inflamator.

Evolutia

Evolutia nevului bazocelular este extrem de lenta si i se disting schematic doua etape. O prima etapa se refera la leziunile linistite, cu evolutie clinica si histologica strict benigna; ea incepe odata cu aparitia primelor leziuni, inca din copilarie (uneori de la nastere), mai frecvent insa catre adolescenta sau la varsta adulta tanara si dureaza 10—20 de ani, in care interval continua sa apara leziuni noi. Urmeaza apoi, fara o delimitare cronologica neta, faza urmatoare, de malignizare a leziunilor, pe rand sau concomitent. Astfel, unele dintre acestea, in general cele mai vechi, stationare pana atunci, sufera o modificare mai mult sau mai putin brusca, crescand in volum si ulcerandu-se, dupa care alura devine aceea a unui epiteliom bazocelular obisnuit sub diferitele sale forme: vegetant nodular (globulos) sau ulcerat burjonant, perlat ulcerat, adesea pigmentat.

Anomalii sau malformatii diverse, atingand pielea si diferite organe si tesuturi au fost observate inca de la izolarea entitatii si tabloul lor a fost completat ulterior de numerosi autori. Astfel, epiteliomatoza se asociaza cu chisturi ale mandibulelor, care constituie cel mai reprezentativ stigmat al tabloului clinic extracutanat, cu anomalii ale coastelor (sinostoza si coaste bifurcate) si cu alte anomalii mai putin constante: a) scheletale; b) neurologice si psihice; c) viscerale; d) oculare si e) dentare.

Privita prin prisma complexitatii anomaliilor, nevomatoza bazocelulara poate fi acceptata ca o polidisplazie cu participare neuroectomezodermica, justificand termenul de sindrom nevic cu predominanta bazocelulara, manifestarile cutanate dominand indiscutabil tabloul. Afectiunea ar comporta o ereditate de tip autosomal dominant, cu slaba penetranta si expresie clinica variabila.

Tratamentul

Tratamentul nevului bazocelular si a epitelioamelor bazocelulare provenite din el. Se practica electrocoagulare sau excizia chirurgicala, aceasta din urma fiind preferata in cazurile cu leziuni unice sau putine numeric.

 

Tumorile maligne atat cutanate, cat si extracutanate sunt extrem de rare in perioada perinatala. Se pot intalni, in aceasta perioada, melanomul, provenind printr-o transmitere pe cale transplacentara a celulelor tumorale ajunse in circulatie de la tumoarea primara a mamei, neuroblastomul suprarenalelor s.a.

La copilul mic se pot intalni tumori sarcomatoase, cel mai frecvent tip de tumori la aceasta varsta; se caracterizeaza printr-o crestere in general rapida, si atingeri cu predilectie ale sistemului nervos central, mediastinului si rinichiului. Tumorile maligne ale pielii, atat epitelioamele bazo- si spinocelulare, cat si melanomul malign, sunt in general rare.

In prima copilarie, tumorile maligne primare sunt de asemenea rare; ele apar insa ca complicatii obligatorii ale xerodermei pigmentosum, inca de la varsta de 3—4 ani, degenerarea leziunilor keratozice facandu-se atat catre epiteliomul bazo-, cat si spre cel spinocelular; debutul malignizarii este sugerat de modificari locale ale leziunilor keratozice, care devin ulcerocrustoase si burjonante.

In aceasta situatie, se impune interventia cat mai precoce prin electrocoagulare, chimioterapie cu citostatice in unguente: Podofilina 20%, 5-fluorouracil (Efudix).

Intr-un procent de 2—3% din cazurile de xeroderma pigmentosum, malignizarea se face catre un melanom malign si mai rar catre un sarcom cutanat. Boala este fatala de multe ori inainte de 10 ani datorita multitudinii transformarilor epiteliomatoase, in particular a metastazelor epitelioamelor spinocelulare.

 

Tumoarea glomica este o tumoare mixta, neuromioarteriala, avand ca punct de pleacare glomusul.

Tumoarea glomica este rara in prima copilarie, incidenta sa crescand in a 2-a copilarie. Tumorile glomice multiple sunt mai frecvente la adulti. S-au observat si cazuri familiale, ceea ce denota posibilitatea unei transmiteri ereditare. Factorul genetic este sugerat de asocierea, nu intamplatoare. cu alte malformatii.

Traumatismul pare sa joace un rol in declansarea tumorii.

Semnele clinice

Clinic, tumoarea glomica se prezinta ca un nodul rosu-inchis, cu diametrul de 1—2 cm, cu epidermul usor ingrosat, fara tendinta la ulcerare. Leziunea este sensibila la presiune sau traumatism, mai rar spontan. Sediile de electie sunt degetele, cel mai adesea in regiunea subunghiala, unde sunt foarte dureroase. Mai rar, tumoarea glomica poate fi observata si in alte regiuni.

Uneori, tumorile pot fi multiple, cu sediul dermic superficial sau profund, cand apar albastrui.

Histologie

Tumoarea se caracterizeaza prin prezenta celulelor glomice, grupate in jurul vaselor, care prezinta un singur rand de celule endoteliale. Numeroase fibre nervoase nemielinice sunt raspandite printre masele celulare.

Tratament

Excizia chirurgicala este cea mai indicata metoda petru indepartarea tumorii, daca este suficient de larg facuta. Electrocoagularea poate fi practicata in cazul tumorilor de dimensiuni mai mici.

 

Pitiriazisul versicolor este o epidermomicoza caracterizata prin pete cafenii, produsa de Malassezia furfur (Microsporon furfur), care se poate decela in scuamele infectate cu spori si elemente miceliene scurte. Este posibil ca Malassezia furfur si Pityrosporum orbiculare, care poate fi izolat de pe pielea unor indivizi fara leziuni aparente de pitiriazis versicolor, sa fie doua forme diferite ale aceleiasi ciuperci. Trecerea la forma parazitara de Malassezia furfur, care s-ar traduce prin aparitia de leziuni scuamoase, s-ar explica prin modificari de teren ale gazdei. Transpiratia excesiva si neinlaturarea ei printr-o igiena defectuoasa, seboreea accentuata, malnutritia si tuberculoza sunt cunoscute de multa vreme ca fiind factori favorizanti ai pitiriazisului versicolor, iar, mai recent, un rol asemanator se atribuie bolii Cushing si corticoterapiei. Si excesul de pigment melanic pare a fi un element predispozant.

Pitiriazisul versicolor este o afectiune frecventa la adolescenti si la adultii tineri, rara, dar nu exceptionala, la copil (fiind intalnita uneori si la sugari), localizata pe torace, pe abdomen, pe brate, coapse.

Pitiriazisul versicolor se caracterizeaza prin pete a caror culoare variaza de la galben la brun, la inceput peripilare, mai tarziu, prin extensie, putand conflua in placi si placarde de forme variabile. Suprafata lor, aparent neteda, prezinta scuame fine, care se pot pune mai bine in evidenta prin raclare cu o chiureta (semnul aschiei). Pruritul este, de obicei, absent. La bolnavii care s-au expus la razele solare sau au facut tratament cu raze ultraviolete, placardele devin albe cu hiperpigmentatie periferica (leucomelanodermie), realizand forma numita pitiriazis versicolor acromic. In marea majoritate a acestor cazuri, depigmentatia de la nivelul leziunilor este explicata prin actiunea de paravan fata de radiatiile ultraviolete exercitata de scuame. Exista insa si bolnavi la care depigmentarea se produce pe zone care nu au fost expuse la soare si este posibil ca, la baza acestor leucodermii, sa stea un deficit de aport melanic de la melanocite la celulele epidermice determinat de o keratinizare crescuta.

Tratament

Se poate intrebuinta una din urmatoarele metode:

1. Badijonarea zilnica cu alcool iodat si salicilat 1%, timp de 10 zile, apoi de doua ori pe saptamana timp de 1½—2 luni.

2. Aplicarea zilnica a unei pomezi cu acid salicilic si acid benzoic 3%, sau a unei solutii de acid salicilic si rezorcina 3%.

3. Folosirea sulfului in stare nascanda. Se badijoneaza cu o solutie de hiposulfit de sodiu 20% apoi, inainte ca prima solutie sa se fi uscat complet, se badijoneaza cu o solutie de acid clorhidric sau de acid tartric 3%. Acest tratament se face zilnic, aproximativ 10 zile, apoi de doua ori pe saptamana in cele doua saptamani urmatoare.

4. Buclosamid unguent (sinonim Jadit-Hoechst), continand N-butilamida acidului 4-clor-2 oxibenzoic si acid salicilic, este de asemenea activ. Este de preferat preparatul Buclosamid P pentru a diminua riscul de fotosensibilizare.

5. Clotrimazolul (Canesten), folosit zilnic in creme sau lotiuni 1%, timp de 3—4 saptamani, da rezultate foarte bune.

6. Se mai poate folosi si sulfura de seleniu, in suspensie.

Oricare ar fi metoda utilizata, pentru a impiedica aparitia recidivelor, rufaria de pat si de corp trebuie sterilizata prin fierbere. Este recomandabil ca tratamentul sa fie repetat periodic la intervale de 3—4 luni de cateva ori.

Foto: dermato-venerologie.ro

 

Aftele sunt leziuni veziculo-ulceroase, dureroase, recidivante, interesand mucoasele si foarte rar si tegumentele. Aftele debuteaza ca mici vezicule localizate pe mucoasa jugala, buze, limba (in special marginile ei si frenul) si, la sugar, adesea, valul palatin. Atingerea mucoaselor anogenitala si oculare si asocierea cu leziuni cutanate (aftoza Touraine), rare si la adult, sunt exceptionale la copil.

Veziculele au o durata foarte scurta si sunt inlocuite de ulceratii rotunde sau ovalare, cu marginile taiate drept, cu fundul de culoare galbuie, comparata cu aceea a untului, si inconjurate de un lizereu rosu-viu, carminat. Sunt foarte dureroase. Marimea lor variaza, de obicei, de la aceea a unei gamalii de ac pana la aceea a unui bob de linte. Cu toate acestea, in cazuri foarte rare, diametrul lor poate depasi 1 cm, aftele gigante, care pot fi surse de erori de diagnostic, cand nu coexista cu afte banale.

Elementele sunt, in general, putine la numar, 1—3, dar pot fi si numeroase, in acest caz insotindu-se de adenopatie submaxilara si chiar de febra.

Evolutia este benigna, cu vindecare in 5—10 zile, fara cicatrice (cu exceptia aftelor gigante, necrozante, care pot fi urmate de cicatrice retractile mutilante), dar afectiunea recidiveaza frecvent in special la copilul de varsta scolara si la adolescent.

Etiologia aftelor este departe de a fi elucidata. Dupa unii autori, ele ar fi de natura virotica, dar nu sunt dovezi concludente care sa confirme aceasta ipoteza. In orice caz, ipoteticul virus filtrabil nu are nici o legatura cu agentul febrei aftoase a bovideelor.

Se cunosc si cazuri familiale, care vin in sprijinul unei origini infectioase a aftelor sau poate a unui teren mostenit, predispus pentru boala.

S-a mai presupus si interventia unui mecanism alergic, asemanator aceluia din vascularitele alergice.

Aftele apar frecvent in cursul tulburarilor digestive, sau dupa ingerarea anumitor alimente, cum sunt salata, nucile, alunele, precum si cu ocazia infectiilor amigdaliene.

Tratamentul aftelor

Tratamentul local al aftelor. Se fac atingeri de cateva ori pe zi cu acid cromic 10%, acid tricloracetic 10%, acid lactic 5%, violet de gentiana 0,50%, Romergan solutie, xilina 1% (cu efect anestezic).

In caz de leziuni multiple, dureroase, se recomanda gargarisme de 3—4 ori pe zi cu solutie de permanganat de potasiu 1/10 000 sau Rivanol 1/4 000, la care se poate adauga xilina 1/500.

De multe ori, sunt utile pulverizatiile cu o solutie de hidrocortizon 0,25% (10 fiole de 25 mg la 100 ml de infuzie de chamomilla).

Tratamentul general al aftelor. Este folosit in puseurile intense si foarte dureroase, dar rezultatele obtinute prin unele dintre medicatiile propuse sunt neconcludente.

Piridoxina, lizozimul intramuscular (o fiola de 75 mg/zi), antimalaricele, antibioticele (tetraciclina), au fost recomandate de diferiti autori, dar personal nu am putut constata utilitatea lor.

Corticoterapia pe cale generala sub protectie de antibiotice da rapid rezultate excelente, dar ea trebuie folosita numai in cazuri cu importanta jena functionala, date fiind inconvenientele acestui tratament pentru copil, intr-o afectiune frecvent recidivanta.

Se mai recomanda, cu rezultate variabile, imunoterapia nespecifica cu vaccin antipoliomielitic sau antivariolic si gamaglobulinele.

 

Epidermofitia inghinala este o dermatomicoza superficiala a plicii genito-crurale, al carei agent cauzal este de obicei Epidermophyton floccosum (denumirea veche: Epidermophyton inguinale), parazit strict localizat in stratul cornos al pielii si care nu invadeaza firul de par. Mai poate fi in cauza Trichophyton rubrum. Epidermofitia inghinala este foarte rara la copil, fiind o afectiune a adolescentei si a varstei adulte. Desi contagiozitatea ei este mica, s-au descris totusi epidemii in scoli, la elevii mai mari. Sediul ei de electie este regiunea superointerna a coapsei si regiunea inghinoscrotala, dar extensia spre regiunile pubiana, perineala si fese este posibila. Epidermofitia inghinala se prezinta ca un placard de culoare roz, avand la periferie o bordura festonata, larga de cativa milimetri, mai rosie decat restul placardului, acoperita de scuame si, uneori, presarata cu mici vezicule.

Aceasta bordura ar fi mai reliefata in cazurile determinate de Trichophyton rubrum.

Uneori, placardele devin zemuinde si cu marginile mai putin net limitate, datorita asocierii cu Candida albicans, stafilococul, colibacilul sau enterococul. Aceasta asociere poate fi confirmata prin mijloace de laborator.

Tratamentul epidermofitiei inghinale

Badijonare cu alcool iodat 1% sau cu o solutie alcoolica de fucsina (Castellani), aplicarea pomezii Dubreuilh sau a acidului undecilenic in pomada sau in pudra; Buclosamid P, Canesten.

 

Prin termenul de herpes circinat, se inteleg leziuni orbiculare superficiale, localizate pe pielea glabra, produse cel mai des de microsporoni animali sau de diferiti tricofitoni. Herpesul circinat se intalneste frecvent pe fata, pe gatul, pe mainile copiilor atinsi de micoze ale pielii capului, dar poate interesa si alte regiuni ale corpului. Herpesul circinat se observa destul de des si la copii indemni de leziuni de tondanta in pielea capului. Herpesul circinat apare sub forma de placi perfect rotunde, de cativa centimetri in diametru, bine delimitate. Centrul placilor este de culoare roz-galbuie, usor scuamos sau chiar de aspect normal. La periferie, se constata o bordura lata de cativa mm, formata din mici vezicule sau din scuame fine.

Explicatia acestui aspect clinic sta in faptul ca parazitul, care a patruns in stratul cornos printr-o excoriatie se multiplica prin progresiune centrifuga a filamentelor miceliene si, in timp ce centrul se vindeca, la periferie, limita invaziei parazitare, apar vezicule ca o reactie a organismului impotriva agentului micotic.

Herpesul circinat este provocat de microsporoni animali, de tricofitonul violaceu, acuminatum, tonsurans etc., precum si de tricofitoni ectotrix de origine animala. Trichophyton schoenleini, agentul favusului, poate, de asemenea, provoca cercuri de herpes circinat pe pielea glabra. Uneori, pe aceste placarde se pot constata cateva godeuri tipice cu totul asemanatoare celor din pielea capului.

Tratamentul herpesului circinat

Leziunile de herpes circinat se vindeca usor prin badijonari cu alcool iodat si salicilat, efectuate dimineata si prin aplicarea de pomezi seara (unguent cu acid salicilic 1%, acid benzoic 2%), iar in cazurile al caror agent este Trichophyton rubrum, este utila folosirea in plus a griseofulvinei, timp de 10—15 zile.

 

Molluscum contagiosum, boala mult mai frecventa la copil decat la adult, este provocata de un agent virotic din grupa poxvirus (care produce si variola, vaccina, nodulii mulgatorilor, si dermatita pustuloasa contagioasa).

Molluscum contagiosum se poate observa si la sugari.

Molluscum contagiosum se caracterizeaza prin mici ridicaturi, variind ca marime de la o gamalie de ac pana la un bob de linte sau chiar mai mari, globuloase sau hemisferice, de culoarea pielii normale sau roz, uneori aproape translucide, ferme, centrate de o ombilicare, bine vizibila la elementele mai mari, dar adesea imperceptibila la leziunile recente de dimensiuni reduse si care, cand sunt unice, sunt greu de diagnosticat.

Presand tumoreta, prin ombilicare iese o masa semilichida sau pastoasa, albicioasa, care la examenul microscopic apare formata din celule cornoase si din corpusculi ovoizi, lipsiti de nucleu, corpusculii molluscumului.

Sediul tumoretelor este pe fata, pleoape, gat, in jurul organelor genitale. Leziunile sunt, de obicei, multiple si dureaza ani de zile sau indefinit.

S-au observat cazuri in care numarul lor a crescut foarte mult in urma tratamentelor cu corticoizi, chiar in aplicatie locala sau cu imunosupresive.

Uneori, tumoretele se pot inflama si pot supura, iar dupa eliminarea puroiului pot disparea complet.

Etiologia molluscumului contagiosum

Virusul molluscumului este cel mai mare dintre toate virusurile patogene, avand un diametru in jur de 300 mu. Nu poate fi cultivat pe membrana corioalantoidiana a oului si nici nu poate fi inoculat la animale. (Leziuni de molluscum au fost cu toate acestea observate la cimpanzei in gradini zoologice.)

Virusul molluscumului nu determina, de obicei, aparitia de anticorpi specifici, fenomen pe care l-a explicat microscopia electronica, care a aratat ca virionii care se formeaza in protoplasma celulelor epidermice sunt sechestrati in corpii de incluzie care migreaza spre suprafata, de unde sunt eliminati (Blaquiere).

Autoinocularea este frecventa si explica multiplicitatea leziunilor. Se citeaza si cazuri de contagiune, dar contagiozitatea este slaba si incercarile de inoculare experimentala la voluntari n-au prea dat rezultate.

Pare mai frecventa la copiii care frecventeaza bazinele de inot. Incubatia este lunga, durand de la cateva saptamani la cateva luni.

Tratamentul molluscumului contagiosum

Se poate face extirparea cu chiureta, cu sau fara anestezie locala sau strivirea elementului cu o pensa si atingerea cavitatii cu alcool iodat 1%. Aceste procedee dau vindecare fara cicatrice, spre deosebire de diatermocoagulare, care, daca are avantajul de a nu fi urmata de sangerare, poate lasa in schimb mici cicatrice.

Cei tratati trebuie reexaminati periodic, la 10—15 zile, pentru a fi surprinse si distruse eventualele recidive.

La copiii mici, in caz de leziuni multiple si mai ales cu localizare periorbitara, se poate incerca un tratament general cu Sulfametin, cu eritromicina sau cu teramicina, dar succesul acestei terapii este incert.

 

Zona zoster este o afectiune virotica, caracterizata prin placi eritematoveziculoase localizate pe un anumit teritoriu nervos, unilateral si nedepasind linia mediana, in marea majoritate a cazurilor. Este mult mai rara la copii decat la adulti. Incepe sub forma de placi congestive pe care apar, dupa cateva ore, vezicule mari de la o gamalie de ac pana la un bob de linte. Acestea raman distincte sau pot conflua. Dupa 4—5 zile, veziculele se sparg sau se usuca si apar cruste, care se detaseaza dupa alte cateva zile, in locul lor ramanand o suprafata pigmentata. La copii, evolutia zonei zoster este de obicei rapida, rezolutia completa survenind intre 7 si 10 zile. Durerile spontane cu sediul la nivelul placilor eritematoveziculoase, premergatoare sau concomitente cu aparitia leziunilor, constatate la adulti, pot lipsi cu desavarsire la copii, iar nevralgiile postlezionale, atat de chinuitoare la adulti si mai ales la batrani, sunt intotdeauna absente. In schimb, la copii s-a semnalat, in cazuri rare, o eruptie generalizata, variceliforma, coexistand cu placardele.

Zona zoster este provocata de un virus din grupa herpesvirus, identic cu agentul varicelei. Aceasta identitate, presupusa inca din 1892 de Bokay, este in prezent confirmata de numeroase argumente.

A fost adesea descrisa aparitia de cazuri de varicela la copii care au venit in contact cu bolnavi de zona, precum si cresterea frecventei cazurilor de zona in epidemiile de varicela.

Experimental, s-a putut provoca aparitia unei varicele la copiii carora li s-a inoculat serozitate din veziculele de zona. Trebuie mentionat, pe de o parte, ca inocularea nu reuseste decat la copiii care nu au avut in antecedente varicela, iar pe de alta, ca, dupa boala, copiii devin imuni si o a doua incercare de inoculare ramane fara rezultat.

Netter si Urbain, citati de Teodosiu au obtinut, intr-un procent ridicat de cazuri, reactii de fixare a complementului pozitive cu serul bolnavilor de varicela, antigenul folosit fiind continutul veziculelor de zona sau emulsii de cruste. Cu emulsii de cruste de varicela, aceiasi autori au obtinut rezultate asemanatoare si cu serurile bolnavilor de zona.

Virusurile izolate din ambele boli au aceeasi marime, intre 130 si 200 mu. si aceeasi forma. Particulele virale au 162 de capsomere in ambele afectiuni.

Atat virusul varicelei, cat si cel al zonei, se pot cultiva cu usurinta pe rinichiul uman, dar nu cresc pe membrana corioalantoidiana a oului si nici nu pot fi inoculate la animale. Incluziile si leziunile celulare pe care le determina cultivarea pe fibroblasti umani a ambelor virusuri sunt perfect identice.

In prezent, toti autorii considera ca varicela este rezultatul primului contact cu virusul varicela-zoster. Acesta, dupa multiplicarea la nivelul mucoasei arborelui respirator si diseminarea hematogena, ramane in stare latenta la nivelul ganglionilor rahidieni sau cranieni. Din aceasta stare, care poale dura ani de zile, diferiti factori il pot reactiva si pot favoriza migrarea lui pe calea nervilor senzitivi la piele, unde va determina aparitia leziunilor de zona, care sunt astfel cel de-al doilea stadiu de activitate al aceluiasi germen, virusul varicela-zoster. Factorii care provoaca reactivarea virusului si, in consecinta, declansarea eruptiei pot fi traumatismele, roentgenterapia, radiatiile ultraviolete sau ei pot fi ignorati.

A fost descrisa, in unele cazuri, la copii, asocierea zonei cu o boala Hodgkin sau cu o leucemie.

Este greu de apreciat, in astfel de cazuri, daca rolul favorizant l-a avut boala sistemica sau medicamentele folosite, in special antimitoticele.

Localizari

Eruptia are intotdeauna o topografie speciala si este cantonata la o jumatate a corpului, nedepasind decat in mod exceptional linia mediana. Zona toracica este de departe cea mai frecventa localizare, ea intalnindu-se in mai mult de jumatate din cazuri. Dupa radacinile rahidiene interesate, ea poate fi toracobrahiala, cand eruptia se prelungeste si pe brat, intercostala sau toracoabdominala. Localizarile inferioare sunt mai rare: lombosacrata, sacroischiatica, femurala.

Interesarea nervilor cranieni este destul de frecventa. Deosebit de grava este zona oftalmica, care afecteaza ramura oftalmica a trigemenului. Leziunile eritematoveziculoase se localizeaza pe pielea capului, pe frunte, pleoapa superioara, fata laterala a nasului. Ele se insotesc de conjunctivita, edem palpebral si, uneori, de keratita, ulceratii corneene, leucom, cecitate, paralizii oculare prin interesarea nervului oculomotor.

Zona otica (sindromul Ramsay-Hunt) intereseaza ganglionul geniculat si afecteaza fibrele motorii si senzitive ale facialului. Ea se caracterizeaza prin leziuni veziculoase pe conca urechii si pe conductul auditiv extern, paralizie faciala de tip periferic (totala), surzenie sau hiperacuzie, dureri nevralgice ale regiunii, vertije, tulburari senzitive ale portiunii anterioare a limbii si hipersalivatie.

Cand zona se localizeaza pe maxilarele superior si inferior, veziculele se intind si la mucoasa bucofaringiana.

Tratament

Tratamentul local. Se va evita ruperea veziculelor si se va aplica pudra de talc cu 10% sulfatiazol pulbere sau o pasta cu apa cu tetraciclina 2%.

Pudrajul si pasta cu apa calmeaza senzatiile de arsura sau de durere. Daca veziculele sunt sparte, se vor face atingeri cu solutie apoasa 0,50—1% de violet de gentiana si se va aplica un unguent cu antibiotice (pomada cu tetraciclina 3% sau cu neomicina 0,50—1%).

In zona oftalmica, se fac instilatii de trei ori pe zi cu colire cu sulfatiazol 5%, cu sulfacetamida sodica 10% sau cu solutie de tetraciclina 1%, dupa care se aplica un unguent cu antibiotice.

Tratamentul general. Vitaminele B1 si B6 au actiune antinevritica si se administreaza zilnic, de preferinta sub forma injectabila, in posologie in raport cu varsta micului bolnav. Se pot administra concomitent cu vitamina B12, care ar avea efecte antivirotice.

In perioada de debut a bolii, se mai poate folosi emetina in injectii subcutanate (1—2 cg/zi intre 5 si 10 ani, 2—3 cg intre 10 si 15 ani), pentru actiunea ei favorabila in formele dureroase. Utilizata precoce, medicatia ar scurta si evolutia leziunilor. Tratamentul nu va depasi 3—5 zile, deoarece poate fi insotit de efecte secundare (greata, varsaturi, diaree, hipotensiune, tahicardie). In afara de aceasta, prelungirea tratamentului cu emetina comporta riscul grav de intoxicatie.

In caz de infectii secundare ale veziculelor, cu adenopatie satelita, se recomanda administrarea de antibiotice: tetraciclina (la copii peste sapte ani) sau eritromicina.

Durerile in zona zoster a copilului nefiind intense, si mai ales nepersistand in mod practic aproape niciodata dupa vindecare, nu isi gasesc decat foarte rar indicatie urmatoarele proceduri terapeutice, folosite la adult:

— infiltratii cu xilina 0,50% pe traseul nervos;
— infiltratii intradermice cu histamina 1/10 000;
— ionizari paravertebrale si pe traseul nervos cu novocaina 0,50%;
— roentgenterapie semipenetranta paravertebrala;
— actinoterapie locala.

Gamaglobulina pare a avea efecte favorabile, daca este administrata in stadiul initial.

In schimb, eficienta terapeutica a derivatelor biguanidice (Virustat) si a lizozimului (polipeptida bazica cu actiune enzimatica, prezenta in tesuturi si in unele secretii) este indoielnica.

Se mai poate incerca si tratamentul cu interferon, care inhiba multiplicarea virusului in celula gazda. Soltz-Szotz s-a servit de un vaccin antigripal A inactivat pentru a stimula producerea de interferon si a obtinut scurtarea evidenta a duratei bolii in comparatie cu un grup martor.

Corticoizii sunt, in principiu, contraindicati in timpul perioadei de debut a bolii, deoarece diminueaza formarea de anticorpi si pot provoca o diseminare. Cu toate acestea, in cazurile de zona oftalmica, in fata riscului grav de pierdere a vederii prin ulceratia corneei, se poate incerca, cu prudenta, o cura scurta de 6—7 zile de Prednison, 0,5 mg pe kilocorp, pentru actiunea sa antiinflamatorie si de scurtare a evolutiei afectiunii. In aceste cazuri, este utila asocierea cu rifampicina, care ar impiedica sinteza acidului dezoxiribonucleic viral.

Izolarea copiilor bolnavi de zona este o precautie indispensabila pentru a se impiedica raspandirea varicelei in colectivitati.

 

Strugurii sunt bogati in vitamine (C, A, PP, K, precum si din complexul B), dar si in saruri minerale (potasiu, fosfor, magneziu, fier, calciu, siliciu). Strugurii au o valoare de peste 900 calorii la un kilogram. Strugurii reprezinta un aliment-medicament excelent, recomandandu-se ca energetic muscular si nervos, remineralizant, purificator, stimulent si decongestiv hepatic, diuretic, laxativ, colagog s.a.m.d.

Vita-de-vie este o planta perena, cu radacini puternice, lastari subtiri si frunze mari, lobate, cu inflorescenta racem si cu fructul o baca (boaba de strugure). Exista nenumarate soiuri de struguri nobili, dar, de fapt, putem sa le impartim in doua grupe: de masa si pentru prepararea vinului. O alta mare clasificare se face dupa culoare: albi si negri. Pentru consumul strugurilor ca atare, merita sa optam pentru varietatile cu boabe mari, care au putini samburi, cu toate ca si semintele au un continut de minerale ridicat. Pentru prelucrare termica (in sosuri, la diverse umpluturi etc), sunt mai indicati cei mai mici si mai dulci. Vinul realizat din struguri are un aspect cultural si simbolic extrem de important, si asta din cele mai vechi timpuri. Acum cinci milenii, in Asia Mica se prepara deja licoarea. Egiptenii ii multumeau pentru vin lui Osiris, romanii ii aduceau ofrande lui Bachus, grecii il preamareau pe Dionisos, dar are rol principal si in Biblie.

Daca aveti probleme cu somnul apelati la struguri

In cazul tulburarilor de somn, cresterea cantitatii de melatonina poate fi realizata cu ajutorul strugurilor rosii. Cercetatorii italieni sustin ca efect similar are si un pahar cu vin rosu, baut inainte de culcare. Pe langa precursori de melatonina, aceste fructe au magneziu, care are de asemenea efect detensionant asupra sistemului nervos. Carenta acestui mineral creeaza stare de confuzie, de dezorientare, dificultate de concentrare, chiar depresii incipiente. 100 g struguri rosii aduc 20 mg de magneziu. Strugurii se remarca si prin bogatia in vitamine din complexul B. Asociate cu magneziul, acestea contribuie la intarirea rezistentei la stres.

Recomandari majore ale strugurilor

• Obezitate. Se vizeaza explicit o scadere in greutate, in numeroase cazuri rapida si marcanta. Pe langa acest efect, se produce si o eliminare masiva a toxinelor din corp.

• Hipertensiune. In formele usoare de hipertensiune, cura cu struguri este un remediu excelent, ce actioneaza bland.

• Boli de ficat. Cura cu struguri trebuie urmata cel putin o data pe an, dupa aceea evitandu-se consumul alimentelor grase, grele, prajelilor etc.

• Afectiuni biliare. Cura cu struguri este recomandata mai ales in combaterea dispepsiei, a colecistitei si pentru prevenirea litiazei biliare in forme usoare.

• Digestie lenta. Se recomanda ca strugurii (nu foarte dulci) sa fie consumati cu minimum o jumatate de ora inainte de mese.

• Constipatie. Strugurii stimuleaza peristaltismul intestinal, cojile lor actionand ca un „piston“ ce impinge din colon materiile reziduale.

• Guta. Strugurii in cantitate mare mobilizeaza si elimina din organism acidul uric.

• Anemie. Mai ales strugurii negri contin minerale in doze importante, in plus, vitaminele din complexul B ajutand la fixarea fierului.

Strugurii - adjuvanti in terapia anticancer

Quercitina si elagenina, substante prezente in coaja strugurilor, se dovedesc utile in lupta cu cea mai de temut maladie: cancerul.

Cercetari recente au aratat ca, pentru prevenirea metastazelor, o cura cu struguri poate intarzia substantial procesul in discutie.

De asemenea, in cazul tumorilor maligne cu localizare pulmonara, se pare ca strugurii favorizeaza stagnarea bolii, dupa cum sugereaza un studiu efectuat in Italia.

Cura se urmeaza dupa urmatoarele indicatii: in prima zi se consuma o jumatate de kilogram de struguri, a doua zi cantitatea este de un kilogram, apoi se mareste ratia cu cate o jumatate de kilogram pe zi, astfel incat, in cea de-a sasea zi, sa se ajunga la trei kilograme; se mentine astfel inca trei zile. Atentie, strugurii trebuie mancati inainte de cele trei mese principale si repartizati in mod egal! Cura se poate relua dupa trei zile de pauza.

 

Verucile vulgare sunt ridicaturi cutanate, neinflamatoare, dure, cu suprafata mamelonata, cenusie, hiperkeratozica. Marimea verucilor vulgare variaza de la aceea a unei gamalii de ac pana la aceea a unui bob de linte. Formatiunile mai vechi pot depasi diametrul de 1 cm sau se pot reuni in placarde verucoase destul de mari. Un caracter obisnuit al verucilor este faptul ca nu sunt dureroase ; cu toate acestea, unele localizari (periunghiale si plantare) fac exceptie si provoaca dureri vii fie prin fisurarea lor (cele periunghiale), fie la mers (cele plantare). Verucile vulgare sunt mai frecvente la copiii de varsta scolara (foarte rare la copiii mici) si adolescenti decat la adulti.

Verucile vulgare se localizeaza cel mai des pe maini, degete, mai rar pe frunte si plante. Verucile vulgare sunt autoinoculabile, ceea ce explica multiplicitatea lor. Contagiunea, desi slaba, este indiscutabila si se face, mai ales, prin contact direct. Contactul indirect, prin ciorapi sau pantofi contaminati sau datorita solului bazinelor de inot si salilor de gimnastica, este un factor important de raspandire a verucilor plantare in mediile scolare. Traumatismele au un rol favorizant in localizarea verucilor; frecvent se constata veruci periunghiale la copiii care au obiceiul sa-si roada unghiile. De asemenea, de foarte multe ori se observa veruci plantare in puncte de presiune. Importanta factorului traumatic este atestata si de existenta de veruci dispuse in linie pe traseul unui traumatism, fenomen care aminteste pe acela descris de Koebner in psoriazis. Si hiperhidroza plantara este un factor favorizant pentru localizarea verucilor pe talpi.

Verucile plantare, spre deosebire de cele situate in alte regiuni, nu proemina ci sunt la acelasi nivel cu tegumentele inconjuratoare datorita presiunii pe care o exercita asupra lor greutatea corpului in timpul statiunii in picioare si mersului. Verucile plantare sunt foarte dureroase la presiune si la mers. Ele trebuie deosebite de durilloane, care au adesea aceleasi sedii. Un element de diferentiere este faptul ca in timp ce crestele epidermice se continua fara intrerupere la suprafata acestora din urma, la veruci ele sunt oprite la nivelul gulerasului cornos neted, care le separa de tegumentele din jur.

Verucile vulgare, indiferent de sediul lor, pot disparea spontan Ia copil, dar cel mai des dupa ce au persistat unul sau mai multi ani.

Tratamentul general al verucilor vulgare

Magnezia calcinata 1—1,50 g pe zi, metionina 0,50—1 g pe zi, timp de mai multe saptamani, sulfatiazolul 1—3 g in 24 de ore, in raport cu varsta, sunt putin eficace. In caz de reusita, succesul este probabil datorit sugestiei (care are un efect incontestabil) sau tendintei spontane la vindecare a multor veruci.

Tratamentul local al verucilor vulgare

Cauterizarea verucilor vulgare prin diatermocoagulare, cu anestezie locala cu xilina, constituie tratamentul de preferinta. In cazul verucilor localizate la degete, trebuie avut in vedere faptul ca anestezia cu novocaina sau xilina efectuata in inel, la baza degetului, poate provoca o gangrena care sa faca necesara amputatia degetului. Riscul de gangrena este marit de folosirea unui garou. Pentru aceste motive, diversi autori recomanda efectuarea injectiei in comisurile interdigitale si evitarea solutiilor de anestezic cu adrenalina.

Se mai poate folosi, cu rezultate bune, azotul lichid.

Roentgenterapia de contact este uneori eficace, dar desi este comoda si nedureroasa, este preferabil a fi evitata in tratamentul verucilor plantare, deoarece folosirea ei in aceasta localizare poate fi urmata de radiodermite.

 

Epidermodisplazia veruciforma Lewandowsky-Lutz este un sindrom care debuteaza, de obicei, in prima copilarie sau ceva mai tarziu si se caracterizeaza printr-o eruptie de papule de cativa milimetri in diametru, rotunde sau poligonale. Eruptia intereseaza in primul rand fata si gatul, unde papulele au aspectul verucilor plane si sunt foarte numeroase. Pe maini si pe picioare, se vad papule mai mari, de culoare rosie-violacee. Uneori, ele pot conflua in placi intinse. Printre ele, pe degete, pe palme si pe talpi, se pot intalni si papule de tipul verucilor obisnuite. In unele cazuri, leziunile raman limitate la regiunile descoperite, alteori ele se generalizeaza, interesand trunchiul si chiar uretra.

Existenta de cazuri familiale a facut ca epidermodisplazia veruciforma Lewandowsky-Lutz sa fie privita initial ca o genodermatoza, dar, in urma constatarii cu ajutorul microscopului electronic de particule virale intranucleare sub forma de mozaicuri regulate, in special la nivelul stratului granulos (Barros — 24) si a inocularilor pozitive cu filtrate de celule la voluntari, s-a ajuns la concluzia ca displazia este datorita virusului verucilor. Acesta, infectand un individ cu o anumita predispozitie ereditara, determina o reactie neobisnuit de intensa a carei expresie clinica este verucoza generalizata.

Epidermodisplazia veruciforma Lewandowsky-Lutz dureaza indefinit, dar nu este intotdeauna benigna. In aproximativ 1/5 din cazuri s-a semnalat aparitia unei transformari epiteliomatoase a unuia sau mai multora dintre elemente.

 

Condiloamele acuminate sau vegetatiile veneriene sunt mici excrescente papilare, roz, care prin confluenta dau mase tumorale conopidiforme. Ele se localizeaza la nivelul organelor genitale si in regiunea perianala.

Le mentionam sumar aici pentru ca, desi se intalnesc de obicei la adulti, la care contagiunea se face prin contact sexual sau sunt conditionate de graviditate, ele se pot intalni si la copilul mic si chiar si la sugar, unde se localizeaza cel mai des perianal, datorita, probabil, conditiilor locale de umiditate crescuta si de maceratie consecutiva a pielii.

Tratament

In vegetatiile perianale ale copilului, cel mai bun tratament il constituie aplicatiile de podofilina. Aceasta, care are o actiune inhibitoare asupra mitozei, se foloseste prin badijonarea condiloamelor, intr-o solutie 20%, intr-un amestec de alcool si acetona. Se va izola zona din jurul vegetatiilor cu pasta cu apa sau cu o crema, iar dupa 6 ore de la aplicatie regiunea va ii bine spalata cu apa calda si sapun. Apoi se va aplica un unguent cu corticoizi si antibiotice in scopul prevenirii unei eventuale dermite de contact si a infectiilor secundare. Tratamentul se repeta la cateva zile interval, de mai multe ori, in functie de rezultate.

 

Verucile plane sunt, de asemenea, mult mai frecvente in copilarie. Se prezinta ca mici papule epidermice, de marimea unui bob de mei, turtite sau usor proeminente, de culoare cenusie sau de culoarea pielii normale, de forma rotunda sau ovalara. Se localizeaza, cel mai frecvent, pe fata, unde pot fi foarte numeroase, mai rar pe maini si pe degete, in care caz se pot asocia cu veruci vulgare. S-a afirmat ca dezvoltarea lor este influentata de radiatiile ultraviolete de primavara. Aceasta relatie dintre verucile plane si lumina solara ar explica localizarea lor de predilectie pe partile descoperite. Ca si verucile vulgare si chiar mai frecvent decat ele, pot conflua in striuri liniare pe traseul unui traumatism. A fost semnalata posibilitatea coexistentei verucilor plane de pe fata cu papiloame ale laringelui.

Verucile plane au aceeasi etiologie ca si cele vulgare.

Verucile plane pot fi tratate cu o solutie alcoolica de podofilina 20—25% dupa o prealabila decapare cu o solutie de acid salicilic si resorcina 5% in alcool.

Crioterapia cu varful subtire al criocauterului, fara presiune, timp de 20—40 de secunde este foarte eficace.

Se pot obtine rezultate foarte bune si prin diatermocoagulare.

 

Herpesul este, clasic, definit ca o eruptie acuta, compusa din vezicule grupate in buchet pe o baza eritematoasa, putandu-se localiza in orice punct al tegumentului, dar avand o predilectie deosebita pentru regiunile peribucala si perinarinara si pentru organele genitale.

Agentul cauzal, virusul herpetic, se poate cultiva cu usurinta pe membrana corioalantoida a oului sau pe culturi de tesuturi (celulele HeLa, pe care virusul zonei nu poate fi cultivat, epiteliul rinichiului de maimuta), in care determina in 24 de ore un efect citopatogen.

Inocularea pe corneea iepurelui provoaca, dupa trei zile, o keratita utila pentru diagnostic, deoarece, dupa sacrificarea animalului, fixarea si colorarea corneei, microscopul obisnuit permite decelarea de incluzii intranucleare, in timp ce in variola si in vaccina incluziile sunt intraprotoplasmice.

Doua tipuri antigenice de virus pot fi intalnite: tipul 1, care provoaca leziunile herpetice cu localizare cefalica (buze, nari, perioculare) sau pe partea superioara a trunchiului si tipul 2, care determina mai ales leziuni perigenitale, fesiere, pe maini si pe picioare. Aceasta regula nu este insa absoluta, tipul 1 putand fi izolat, este drept foarte rar si din regiunile in care, de obicei, este intalnit tipul 2, acesta, la randul sau, putand fi gasit in leziuni situate in jumatatea superioara a corpului.

Cele doua tipuri de virus pot fi usor diferentiate prin mijloace de laborator: tipul 1 provoaca aparitia de placi mai mici pe membrana corioalantoidiana si este mai putin virulent pentru soarece (dupa inocularea genitala la femela).

Virusul herpetic, a carui dimensiune nu depaseste 150 mu, nu poate fi vazul decat la microscopul electronic, microscoapele obisnuite neputand decela germeni mai mici de 200 mu.

Organismul raspunde la infectia herpetica prin formarea de anticorpi specifici, anticorpii V (virus bound) si anticorpii S (solubili). Indivizii din al caror ser lipsesc anticorpii neutralizanti specifici, venind in contact cu purtatori de leziuni herpetice, pot contracta afectiunea, contaminarea facandu-se prin piele sau pe cale respiratorie.

Boala aparuta in aceste conditii constituie primoinfectia herpetica. Persoanele care poseda anticorpi, care au trecut de stadiul primoinfectiei, pot face, la intervale variabile, manifestari recurente provocate de un anumit stimul si care constituie herpesul recidivant.

 

Virusurile sunt agenti infectiosi, filtrabili, mai mici decat bacteriile, de care se deosebesc si prin faptul ca poseda ca material genetic numai unul dintre cei doi acizi nucleici, fie acidul dezoxiribonucleic, fie acidul ribonucleic. Virusurile nu se pot multiplica decat in celulele vii pe care le paraziteaza prin invadarea protoplasmei sau nucleului, intrucat sunt lipsite de ribozomi. Absenta acestora face ca ele sa se comporte in mod obligatoriu ca paraziti, care impun celulelor infestate sintetizarea acizilor nucleici si a proteinelor virale. Multiplicarea virusurilor se face numai prin acidul lor nucleic, absenta unei diviziuni prin fisiune binara fiind un alt element de diferentiere de bacterii.

Datorita lipsei de enzime proprii, virusurile sunt rezistente la antibiotice, care actioneaza asupra microbilor prin blocarea metabolismului, dar sunt inhibate de interferon, mijloc de aparare impotriva agresiunii virale constituit din proteine sau polipeptide sintetizate in celula invadata ca un raspuns nespecific celular fata de acidul nucleic viral si care face celulele rezistente la multiplicarea agentului virotic.

Particulele virale mature in stare de repaus, virionii, contin un acid nucleic, invelit de o capsula de natura proteica lipsita de acid muramic, capsida, compusa din subunitati proteice, capsomerele, al caror numar, ca si simetria capsidei (cubica, helicoidala sau complexa) sunt importante pentru clasificare.

Dimensiunile virusurilor, care variaza de la 20 la 300 mu, sunt, de asemenea, un criteriu de diferentiere, ca si tipul de acid nucleic pe care il contin.

In dermatologie, intereseaza in primul rand virusurile care contin acid dezoxiribonucleic si acestea se divid in urmatoarele grupe:

1. Poxvirus, virusurile cele mai mari, pana la 300 mu, care in afara de variola si vaccina, boli de domeniul medicinei infectioase, determina si afectiuni strict dermatologice: molluscum contagiosum, nodulii mulgatorilor si dermatita pustuloasa contagioasa.
2. Herpesvirus, de marime mijlocie, care provoaca herpesul, zona zoster si varicela.
3. Papovavirus, de dimensiunile cele mai mici, care produc verucile.

In patologia cutanata a copilului, intervin mult mai putin virusurile care contin acid ribonucleic. Dintre acestea merita a fi amintit grupul Picornavirus, numit astfel dupa dimensiunea mica a agentului (intre 15 si 35 mu.) si dupa tipul de acid nucleic pe care il contin (Pico R.N.A.). Din acest grup fac parte virusul poliomielitei, care nu determina leziuni cutanate, virusurile Coxsackie, care provoaca herpangina si boala mana-picior-gura si Echovirusurile, care in afara de febra si varsaturi se pot insoti si de eruptii eritematopapuloase.