Medicină informativă

Verucile vulgare: cauze, simptome, tratament

Verucile vulgare sunt ridicaturi cutanate, neinflamatoare, dure, cu suprafata mamelonata, cenusie, hiperkeratozica. Marimea verucilor vulgare variaza de la aceea a unei gamalii de ac pana la aceea a unui bob de linte. Formatiunile mai vechi pot depasi diametrul de 1 cm sau se pot reuni in placarde verucoase destul de mari. Un caracter obisnuit al verucilor este faptul ca nu sunt dureroase ; cu toate acestea, unele localizari (periunghiale si plantare) fac exceptie si provoaca dureri vii fie prin fisurarea lor (cele periunghiale), fie la mers (cele plantare). Verucile vulgare sunt mai frecvente la copiii de varsta scolara (foarte rare la copiii mici) si adolescenti decat la adulti.

Verucile vulgare se localizeaza cel mai des pe maini, degete, mai rar pe frunte si plante. Verucile vulgare sunt autoinoculabile, ceea ce explica multiplicitatea lor. Contagiunea, desi slaba, este indiscutabila si se face, mai ales, prin contact direct. Contactul indirect, prin ciorapi sau pantofi contaminati sau datorita solului bazinelor de inot si salilor de gimnastica, este un factor important de raspandire a verucilor plantare in mediile scolare. Traumatismele au un rol favorizant in localizarea verucilor; frecvent se constata veruci periunghiale la copiii care au obiceiul sa-si roada unghiile. De asemenea, de foarte multe ori se observa veruci plantare in puncte de presiune. Importanta factorului traumatic este atestata si de existenta de veruci dispuse in linie pe traseul unui traumatism, fenomen care aminteste pe acela descris de Koebner in psoriazis. Si hiperhidroza plantara este un factor favorizant pentru localizarea verucilor pe talpi.

Verucile plantare, spre deosebire de cele situate in alte regiuni, nu proemina ci sunt la acelasi nivel cu tegumentele inconjuratoare datorita presiunii pe care o exercita asupra lor greutatea corpului in timpul statiunii in picioare si mersului. Verucile plantare sunt foarte dureroase la presiune si la mers. Ele trebuie deosebite de durilloane, care au adesea aceleasi sedii. Un element de diferentiere este faptul ca in timp ce crestele epidermice se continua fara intrerupere la suprafata acestora din urma, la veruci ele sunt oprite la nivelul gulerasului cornos neted, care le separa de tegumentele din jur.

Verucile vulgare, indiferent de sediul lor, pot disparea spontan Ia copil, dar cel mai des dupa ce au persistat unul sau mai multi ani.

Tratamentul general al verucilor vulgare

Magnezia calcinata 1—1,50 g pe zi, metionina 0,50—1 g pe zi, timp de mai multe saptamani, sulfatiazolul 1—3 g in 24 de ore, in raport cu varsta, sunt putin eficace. In caz de reusita, succesul este probabil datorit sugestiei (care are un efect incontestabil) sau tendintei spontane la vindecare a multor veruci.

Tratamentul local al verucilor vulgare

Cauterizarea verucilor vulgare prin diatermocoagulare, cu anestezie locala cu xilina, constituie tratamentul de preferinta. In cazul verucilor localizate la degete, trebuie avut in vedere faptul ca anestezia cu novocaina sau xilina efectuata in inel, la baza degetului, poate provoca o gangrena care sa faca necesara amputatia degetului. Riscul de gangrena este marit de folosirea unui garou. Pentru aceste motive, diversi autori recomanda efectuarea injectiei in comisurile interdigitale si evitarea solutiilor de anestezic cu adrenalina.

Se mai poate folosi, cu rezultate bune, azotul lichid.

Roentgenterapia de contact este uneori eficace, dar desi este comoda si nedureroasa, este preferabil a fi evitata in tratamentul verucilor plantare, deoarece folosirea ei in aceasta localizare poate fi urmata de radiodermite.