Medicină informativă

Herpesul recidivant: cauze, simptome, tratament

In marea majoritate a cazurilor, primoinfectia herpetica trece neobservata, ea nefiind urmata de nicio manifestare clinica. Dealtfel, la un procent foarte ridicat dintre indivizii care au fost infectati, boala poate sa nu devina aparenta in tot cursul existentei.

Cu toate acestea, virusul, care a patruns pe cale respiratorie sau cutanata, ramane in organism in tot timpul vietii ca saprofit in ganglionii rahidieni si poate si in celulele Schwann ale nervilor senzitivi ai suprafetelor cutanate infectate initial.

Glandele salivare si lacrimale ar putea si ele constitui un sediu al infectiei cronice.

Persistenta virusului provoaca aparitia anticorpilor specifici — care daca la copiii intre 6 luni si 2 ani sunt prezenti in numai 4% din cazuri, cu cat copilul este mai mare, cu atat procentul in care sunt decelati creste si el, ajungand la 40% la varsta de 14 ani (75—90% la adulti). Existenta anticorpilor nu da organismului o protectie suficienta impotriva unei reinfectii prin inoculare si, mai ales, nu poate impiedica reactivarea virusului, din starea lui latenta, sub influenta anumitor factori. Aceasta reactivare face ca virusul sa prolifereze si sa coboare pe cale nervoasa pana la un anumit teritoriu cutanat, unde provoaca aparitia de noi manifestari ale bolii, constituind herpesul recidivant.

Cauzele care fac ca virusul din saprofit sa devina patogen tin, in general, de modificari ale metabolismului gazdei, determinate de infectii (pneumonia, meningita cerebrospinala, gripa etc), tulburari digestive, vaccinari, insolatie, emotii, traumatisme. In foarte multe cazuri, cauza declansatoare a eruptiei nu poate fi decelata.

La copil, herpesul recidivant se localizeaza cel mai des la fata interesand cu predilectie buzele, aripile nasului, obrajii, pleoapele. El este mult mai rar precedat de senzatii de arsura sau prurit decat la adult.

Clinic, se prezinta ca o pata eritematoasa, pe care apare rapid un buchet de vezicule mari cat un bob de mei sau de linte (veziculele sunt la copil, de obicei, mai mari decat la adult), cu continut citrin ce devine apoi purulent prin infectie secundara. Veziculele se rup, in locul lor ramanand eroziuni izolate sau confluente in placi erodate micropoliciclice sau se usuca, fiind inlocuite de o crusta bruna, care cade in cateva zile, fara a lasa cicatrice. Durata totala este de 8—10 zile. Ganglionii corespunzatori pot fi mariti de volum si durerosi.

Uneori, herpesul copilului se impetiginizeaza, acoperindu-se de cruste melicerice.

Complicatiile nervoase, meningoencefalitele, sunt mai frecvente la copil decat la adult. Cu tot caracterul lor alarmant, cu convulsii, halucinatii, ele au, de obicei, o evolutie favorabila, in doua-trei saptamani.

Puseurile de herpes recidivant se repeta la intervale variabile, fie in acelasi loc, fie la distanta de localizarea sau localizarile anterioare. Exista si forme fruste, greu de diagnosticat, in care afectiunea se limiteaza la aparitia unei placi rosii, fara vezicule vizibile. Uneori, veziculele, in loc de a fi grupate in buchet, pot fi distribuite liniar sau zosteriform si, pentru a se putea elimina diagnosticul de zona zoster, poate fi necesara recurgerea la examene de laborator. S-au descris si herpesuri trenante, a caror durata depaseste de cateva ori pe aceea a formelor obisnuite. De multe ori, la baza acestor prelungiri excesive ale eruptiei sta folosirea unui tratament neadecvat, cu medicatii iritante sau cu pomezi cortizonice.

Herpesul labial, prin repetarea puseurilor, poate duce la aparitia unui edem cronic al buzelor si Degos a semnalat originea herpetica posibila a sindromului Melkersson-Rosenthal. S-a mai observat si aparitia de eruptii de eritem polimorf in urma unui puseu de herpes. Este vorba, in aceste cazuri, de viruside, reactii de natura alergica.

Tratament

Herpesul de prima infectie. Gingivostomatita se vindeca de obicei spontan, in 1—2 saptamani. Antibioticele pe cale generala pot fi utile impotriva unei infectii secundare, dar ele nu au actiune asupra febrei si nici nu scurteaza evolutia afectiunii. Este recomandabila si folosirea de gamaglobuline. Corticoterapia este contraindicata.

Tratamentul local consta in atingeri cu o solutie alcoolica 0,50—1% de violet de gentiana si in gargarisme cu ceai de musetel, la care se adauga apa oxigenata.

In keratoconjunctivita herpetica, se folosesc antibiotice si gamaglobuline, care contin majoritatea anticorpilor serici. Acestia neutralizeaza virusul extracelular, dar nu au nici o actiune asupra virusului care a patruns in celula. Administrarea de gamaglobuline trebuie facuta cat mai precoce. Corticoterapia generala si colirele cu corticoizi trebuie evitate.

Foarte utile sunt instilatiile precoce oculare, in timpul zilei, cu o solutie 0,1% de 5-iodo-2-deoxiuridina (idoxiuridina, dezoxiuridin, Iduviran) si aplicatiile nocturne de Iduviran gel.

In meningoencefalita herpetica, singura terapie care poate da rezultate este deoxiuridina in perfuzii venoase.

Herpesul neonatal are un prognostic foarte sever, evolutia fatala fiind aproape constanta.

Chimioterapicele antivirale de tipul derivatilor biguanidici (Virustat, Flumidin) nu au confirmat asteptarile. Degos le considera ineficace, iar alti autori nici nu le mai mentioneaza.

In formele suparatoare prin frecventa recidivelor, se pot folosi:
— gamaglobuline, doua injectii pe saptamana, in cure de o luna;
— vaccinari antivariolice, 8—12 vaccinari epicutanate, saptamanale, prin scarificare.
Aceste tratamente, daca nu dau vindecari definitive, maresc adesea apreciabil intervalele dintre recidive si scurteaza durata puseurilor eruptive, a caror intensitate poate fi, de asemenea, diminuata.
— vaccinurile specifice;
— vaccinul antiherpetic Diamant, preparat din culturi de virus herpetic, este folosit in injectii la sapte zile, timp de mai multe saptamani. Ar da rezultate cam in jumatate din cazuri;
— vaccinul Lupidon, continand antigene de virus herpetic inactivat prin caldura, este de doua feluri (H pentru infectiile provocate de virusul herpetic tip 1 si 2. G pentru cele a caror cauza este tipul 2).

Dupa Nasemann, care a preparat si a testat primul acest vaccin, tratamentul cu Lupidon schimba favorabil tabloul clinic al celor mai multe cazuri, recidivele devenind mai rare, veziculele diminuand ca marime si durerea care insoteste puseurile scazand in intensitate. Dupa acest autor, multi bolnavi nu mai fac noi recidive. Infectiile cu tipul 1 beneficiaza mai mult de acest tratament decat cele provocate de virusul herpetic de tip 2.

Si alti autori au confirmat actiunea favorabila a Lupidon-ului.

Deficientele in imunoglobuline, mai ales IgG si IgA, ar putea explica unele insuccese. De aceea, Nasemann, ghidandu-se dupa rezultatul imunoelectroforezei si adaugand injectii de tipul de imunoglobulina deficitar intermitent in combinatie cu vaccinul Lupidon, a obtinut, in unele cazuri, ameliorarea rezultatelor.

Rezultate promitatoare au fost obtinute cu un antihelmintic utilizat in ultimii ani impotriva ascarizilor si anchilostomei, levotetramisolul sau levamisolul (Decaris, comprimate de 50 mg pentru copii).

Experientele pe sobolani infectati cu virus herpetic au aratat un procentaj foarte ridicat de supravietuire la animalele tratate cu levamisol.

Administrat la bolnavi cu herpes recidivant, in doze de 2.5 mg/kilocorp, doua zile consecutiv pe saptamana, medicamentul pare sa scurteze evolutia puseurilor si sa mareasca intervalul dintre ele.

Fenomenele secundare, greata, varsaturi, somnolenta, leucopenie, sunt rar intalnite.

In herpesurile recidivante in aceleasi locuri, s-au mai incercat cu rezultate variabile: infiltratii locale cu novocaina, fototerapie si roentgenterapie.